O rotire la 360 de grade, stând pe trotuarul din fața Hotelului „Decebal”, având în spate intrarea în Pasajul Revoluției, fost 6 Martie. Călătorie în timp, cu aproape 60 de ani în urmă. Hotelul încă nu-și săpase fundația peste pivnițile negustorilor. Vasile Roaită mai trăgea de sirenă spre est.
Trage și acum, în părculețul de la gară, vizibil de pe pasajul care duce spre Moinești. Ironie a sorții, a fost poziționat cu privirea spre vest.
Către ideologiile născute acolo de mari „gânditori” precum Marx, Engels, Lenin, Hitler, Angela Merkel… care și-au impus și impun ideologii spre a fi experimentate tot pe spinarea locuitorilor din partea de răsărit.
Bine că locul muncitorului Vasile (care nu era el), i-a fost luat de Bacovia, un cugetător, cu capul plecat. Mai pământean, mai optimist că focul din sobă topește și promoroaca, iar gustul de clanță se poate trata cu ceai de pojarniță, prevestind că deceniile care aveau să urmeze nu puteau fi colorate în roz.
Sud și Vest
1965. Dinspre miazănoapte, în stânga, se demolează pe porțiuni. De la Policlinica Veche, încep să se înalțe, din cărămidă, blocurile de astăzi… cu bulină roșie. Casa de Cultură e doar în proiect. În construcție, Hotelul Bistrița folosește același material, menit să dureze. A ajuns la nivelul trei. Structură din beton și cărămidă, pe model sovietic.
Ca și blocurile care s-au ridicat pe Strada Războieni. Modulele, prefabricate din beton cu armătură, abia dădeau din coate, provocând arhitecții care erau și proiectanți, să gândească la scară mult mai mare, dar șablonată.
Noul oraș avea să fie ridicat în următorul deceniu. După o onomastică puțin lungită la un prieten, cu cheia în mână, puteai greși și blocul, și apartamentul. Majoritatea cartierelor arată și acum ca un Lego din gemeni de tripleți, parțial anvelopați, pe două rânduri, având ca reper despărțitor o stradă cu nume patriotic. Câți n-ați pățit-o și ați încercat cu cheia ușa de la alt etaj?!
Scări identice și toate ușile…albe! Atunci! Acum? Dumnezeu cu mila! Uși din tablă și pereți dărâmați să iasă de-un living. Hotelul Bistrița a fost inaugurat cu fast și panglică (de la ei s-a furat moda), pe data de 17 noiembrie 1965. Au fost prezenți oficiali ruși de la ARLUS, despre care aminteam săptămâna trecută și, bineînțeles, cei locali. Primar al orașului era Ștefan Fotescu. Funcția de Prim Secretar, numit de Partid, era echivalentă celeia de Prefect, de astăzi. Erau schimbați și ei, dar nu așa de des. Hotelul a fost dat în folosință în cinstea sărbătoririi a 48 de ani de la „Marea Revoluție Socialistă Sovietică” din 1917.
Privind spre gară (astăzi spre Pasajul Gușe), vedem un autobuz caradașcă, care face legătura cu centrul orașului, din sfert, în sfert de oră. Piatra cubică a fost aleasă de municipalitate ca material pentru pavaj, pentru stăzile importante. Granitul, aproape cubic, bătut cu maiul din lemn pe postament de pietriș și pat de nisip, cerne noroiul de pe anvelopele puținelor „limuzine”, proprietate a instituțiilor de stat.
Numeri pe degetele de la două mâini proprietarii particulari de mașini. Pe acest coroiaj, copitele cailor scot din potcoave scântei, hurducând platformele înalte ale căruțelor, încărcate cu saci de cartofi, legume și zarzavat.
Orașul este alimentat deocamdată de țărani și de la serele aflate în construcție în cartierul Tache. Teleguțe asemănătoare mai vezi astăzi în piețele de la periferia Istambulului.
Cine de la cine a luat și cu ce-a rămas fiecare nație, din tradiții? Asta e! În stânga, după statuie, în spatele unei magnolii fără vârstă, casa ridicată drept locuință de familia Morțun, la 1850.
Cea mai veche clădire rămasă în picioare, singura recondiționată dintre cele câteva, catalogate cu valoare istorică, care speră, ca și podul Prefecturii, la un viitor mai bun. Biblioteca Județeană, așa cum era cunoscută, a găzduit la 1865 sediul Primăriei acelor vremuri, apoi Isprăvnicia Ținutului Bacăului și Biblioteca Publică Comunală. În spate, „La pătrățel”, loc de furat șoapte și promisiuni de atingeri mai puțin decente, funcționa Uzina Electrică, care alimenta cu energie electrică întreaga zonă. Alături, Imprimeria de Stat.
Pe locul lor s-au ridicat blocurile din spatele Prefecturii. Menținând aceeași direcție, pe aceeași parte, în 1978, Casa Modei va revoluționa stilul arhitectonic, cu un contrast elocvent prin ținută, vizavi de primul bloc construit în 1957, după modelul sovietic. Îi va urma, alături, în 1982, clăderea Ateneu, sediul Orchestrei Filarmonice din Bacău.
Strada Armenească, fostă 6 Martie, astăzi Ioniță Sandu Sturza
Primii Armeni s-au stabilit la Bacău cam pe vremea Pașoptiștilor (1820), venind de la Roman și Botoșani. Comunitatea s-a întărit de-a lungul anilor. Oameni gospodari și cu spirit negustoresc și-au ridicat case frumoase, de-a lungul unei stăzi care avea să le poarte mulți ani numele, pornind din centru și până la gară. Cam în spatele unde este acum Str. Șoimului, la 1848, au pus bazele unei frumoase biserici, care avea să fie finalizată zece ani mai târziu.
Până atunci, morții și-i îngropau în cimitirul cel mai apropiat, de la Roman. Biserica Gregoriană (Armeană) avea deja probleme de rezistenţă a construcţiei încă din anul 1923, când fusese consolidată. A devenit complet inutilizabilă după cutremurul din noaptea de 9-10 noiembrie 1940. Cele două turnuri, grele, prezentau pericol de prăbușire, așa că accesul a fost interzis de către autorități.
Enoriașii nu au ținut cont de pericole, mergând la slujbe, îngropându-și morții. Ca o ironie a sorții, turlele au fost demolate cu o zi înainte de cutremurul din 4 Martie 1977. Zidurile au fost dărâmate în toamna aceluiași an, materialele recuperate fiind refolosite la construcția bisericii din Gioseni. O poveste mai amplă privind această locație aflați citind Anatomia unei străzi, galerie de chipuri, Casa editorială ODEON, Bucureşti 1992, a băcăuanului Paul Grigoriu.
Peste drum
Librăria Noastră și Anticariatul aveau să mai reziste câțiva ani după ridicarea impetuosului Hotel Decebal, dat în folosință spre uzul turiștilor în 1968. Nu puteai lua acolo cameră dacă aveai buletin de Bacău. Înălțat după un proiect american, stilul arhitectonic aduce cu cel al Hotelului Intercontinental din București. Ce-o fi fost în mintea americanului dar și a arhitectului nostru care l-a adaptat pentru băcăuani, că pentru cele două restaurante și trei terase, au uitat să prevadă în proiect și banalele… toalete. Când să-l dea în folosință s-au trezit că trebuie să-ți țină bine brăcinarii.
Au făcut un artificiu, suspendând WC-urile la exteriorul salonului mare, cu acces alunecos pe scări. Și așa a rămas. După terasa de vară din spate, urma cinematograful „Flamura Roșie”, fost „Fantasio”. Și aici găseai bilete mai ieftine, la balcon. Pe colț, la intersecția cu Str. Războieni, era cabinetul unui medic stomatolog. Până la Cuptorul de Aur, pe dreapta, spre pasajului pe sub calea ferată de astăzi, erau case cu etaj.
Balcoanele din fier forjat, situate central, nu aveau doar rol decorativ. Seara, jupânițe îmbrăcate în rochii cu volănașe, stăteau la taifas spre promenada celor care-și prelungeau intenționat plimbările până spre gară. În chisele aveau dulceață sau șerbet de trandafiri, iar în carafe, „limonata” cu rondele de lămâie. Un bulgăr de floare mai zbura discret, cu dedicație de multe ori greșită, să le țină companie. Rondul plimbăreților continua, înapoi, spre Grădina Mică. Va urma!