Între manifestările importante ale anului 2021, la nivel internațional, aniversarea a 200 de ani de la nașterea lui Fiodor Mihailovici Dostoievski cunoaște un interes special. Intrat în conștiința cititorilor prin „Însemnări din subterană”, „Crimă și pedeapsă”, „Idiotul”, „Demonii”, „Frații Karamazov”, „Jucătorul”, „Omul dedublat” etc., Dostoievski a cucerit și spirite alese. Cioran curtează idolatria atunci când vorbește despre Dostoievski:
„În zadar am încerca să facem din Dostoievski un sfânt. N-am reuși. Dar nu văd niciun sfânt care n-ar fi mândru să-i dezlege curelele încălțămintei” (Emil Cioran, „Lacrimi şi sfinți”, București, Editura Humanitas, 1991, p. 31).
În același registru operează cu admirația și Albert Einstein: „Dostoievski mi-a dat mai mult decât oricare om de știință, mai mult decât Gauss” (apud Valeriu Cristea, p. 183, „Dicționarul personajelor lui Dostoievski”, vol. I, București, Editura Cartea Românească, 1983, p. 170). Mircea Cărtărescu este îndrăgostit: „Recitesc în fiecare an toată opera lui Dostoievski. Adică, iau cele unsprezece volume ale operelor sale complete și le recitesc. De ce? Dostoievski este scriitorul meu preferat; el poate înlocui, după părerea mea, întreaga literatură a lumii” (Formula As, nr. 342-343-/49-50, decembrie 1998). Chiar și orgoliosul Sigmund Freud își exprimă admirația față de romancierul rus, în eseul „Dostoievski şi paricidul” (În „Scrieri despre literatură şi artă”, București, Editura Univers, 1980): „Psihanaliza trebuie să depună armele în faţa talentului scriitorului”.
Printre cei care-l admirau nu lipsește nici Antoine de Saint-Exupéry. Nu cred că întâmplător Saint-Exupéry a scris „Micul Prinț”, îmbogățind prin eroul său galeria marilor inocenți ai lumii precum Don Quijote și Mîșkin. Dostoievski și Nietzsche se află în topul sufletului său. Micul Prinț, fermecătorul inocent, ne spune că oamenii mari, adulții, îl îngrijorează din perspectiva atitudinii lor față de cunoaștere, adevăr. El schimbă strategiile noastre gnoseologice înțepenite în amorțirea obișnuințelor: „Ochii însă sunt orbi. Cu inima trebuie să cauţi!” (Antoine de Saint-Exupéry, „Micul Prinț”, Editura Cartex, 2020, p. 78). Să-i ascultăm, fără a-i comenta discursul, doar trei mărturisiri…„Oamenii nu mai au timp să cunoască ceva. Ei cumpără lucruri gata pregătite din magazine. Însă în aceste magazine nu se vând prieteni, din acest motiv oamenii nu-i mai au” (ibidem, p. 19)…
„Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbiți despre un nou prieten, ei niciodată nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevărat însemnate. Nu vă întreabă niciodată: «Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri îi plac mai mult? Face colecţie de fluturi?» Ci întrebă: «Câți ani are? Câți fraţi are? Câte kilograme cântărește? Cât câştigă tatăl lui?»Numai atunci ei cred că îl cunosc”(ibidem, p. 20)…
„Dacă le spui oamenilor mari: «Am văzut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu mușcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş…» ei nu sunt în stare să-şi închipuie cum arată o asemenea casă. Lor trebuie să le spui: «Am văzut o casă care costă o sută de mii de franci». «Ce frumoasă e!» vor exclama atunci”(ibidem)… Micul Prinț îmi aduce aminte, atunci când vorbim despre virtuțile cunoașterii, și de acea sublimă declarație de dragoste/ încredere pe care Dostoievski i-o face Copilului, prin vocea inocentului prinț Mîșkin: „Copilului poţi să-i spui tot, tot; întotdeauna m-a uimit cât de puţin cei mari, tații şi chiar mamele, îşi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt încă mici şi e prea devreme pentru ei să ştie ceva. Ce idee tristă şi nefericită! Şi ce bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi cred prea mici şi prea neștiutori, când ei, în realitate, înţeleg totul. Adultul nu ştie că, până şi în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util” (F. M. Dostoievski, „Idiotul”, București, Editura pentru Literatură, Biblioteca pentru Toţi, 1965, pag. 100).
