Rămășițele pământești ale principesei de Wied, transportate în Germania

Ultimele momente ale fostei regine a Albaniei

O vizită la castelul din Fântânele-Bacău

BACĂU, 6. — Încetarea din viață a principesei Sofia de Wied a fost un prilej trist de evocare a unei figuri care, pentru un scurt timp, a captat atenția cancelariilor europene, atunci când a fost încoronată regină a Albaniei. A fost un scurt interval de glorie și celebritate. Abdicarea sa a venit pentru a soluționa disensiunile dintre sferele diplomatice continentale și pentru a îmblânzi alte aspirații ale poporului albanez. Chiar și fostul împărat, înrudit apropiat cu prințul și principesa de Wied, în memoriile sale publicate după război, nu a exprimat entuziasmul pentru această perioadă regală. După abdicare, foștii monarhi s-au stabilit în România, la frumoasa moșie Hemeiuș-Fântânele din județul Bacău, o moștenire rămasă de la bunica principesei, care s-a căsătorit cu un Cantacuzino. Aici, departe de griji regale, au găsit liniștea unei vieți la țară, care le-a adus mai multă satisfacție sufletească. Anii au trecut, iar principesa și soțul ei au petrecut mult timp în vechiul castel de proporții modeste, situat în mijlocul unui parc imens, faimos în regiune, departe de agitația lumii. Desigur, voluntarul lor exil s-a compensat cu lungi călătorii în străinătate, veniturile domeniului permițându-le să se bucure de plăcerile călătoriilor, aproape până în ultimele clipe ale principesei. În această toamnă, a făcut o călătorie de câteva săptămâni în Egipt.

Viața unei foste regine

Domeniul Hemeiuș se afla la câțiva kilometri distanță de Bacău. E regretabil că brusca revenire a iernii în această regiune viticolă a diminuat farmecul peisajului, care altminteri și în acest anotimp și-ar fi dezvăluit frumusețea. O alee ducea de la poarta domeniului spre castelul de piatră roșie, cu turnulețe crenelate. Un spațiu larg gol tăiat în vastul parc cu copaci seculari amplifica perspectiva castelului și efectul său curios. Mai departe, la o oarecare distanță, străluceau casele albe, locuințele personalului, terenurile unde era gospodărit domeniul propriu-zis, grajdurile, cotețele, staulele, etc. Acestea fuseseră intenționat izolate pentru a nu umbri conturul vechi al castelului. Cândva, aici era și o crescătorie de cerbi.

Un administrator german supraveghea ordinea domeniului. Conform cunoștințelor sale, principesa de Wied nu a vrut să transforme șederea sa la Hemeiuș într-o existență rustică. Latura rurală a vieții la țară nu i-a stârnit niciodată entuziasmul. Parcul și castelul reprezentau pentru ea un loc de refugiu, nu un cadru idilic. În schimb, natura sa artistică găsea în acest decor bogate motive de inspirație și exaltare. Fiind o excelentă muziciană, își petrecea timpul compunând piese armonice, având o predilecție pentru harpă și cântece vocale. Din când în când, serate artistice adunau la castel notabilități locale, prieteni ai casei și membri ai coloniei germane. În acele momente, vechile candelabre din salonul spațios erau aprinse, castelana menținând până în ultima clipă acest gust pentru luminile arhaice. Ea a refuzat să aibă lampă cu petrol și simțea oroare față de electricitate. Acesta este motivul pentru care salonul era ornamentat cu o mulțime și varietate de sfeșnice de toate dimensiunile și stilurile, aduse din diferite epoci și țări. Castelul, având numeroase încăperi, era în special decorat cu aceste ornamente interesante, multe provenind din Orient, Egipt, Palestina, altele din Spania, Franța, etc.

Corepondența cu Kronprințul

Principesa de Wied avea, de asemenea, preocupări literare. În afară de lucrările sale personale, a adaptat în limba română pentru o operă muzicală o dramă germană intitulată „Cheia de aur”. A tradus în limba germană poveștile lui Ispirescu. Un membru al familiei ne-a informat că de mulți ani principesa își scria memoriile, care păreau interesante ca documentare istorică referitoare la timpul domniei sale în Albania și evenimentele care au precedat și urmat abdicarea ei, mărturii care nu pot fi ignorate de către cercetători. Ea menținea relații strânse cu fosta casă imperială germană și se întâlnea des în străinătate cu Kronprințul.

Ea era o ființă energică și expansivă, în contrast cu soțul ei, prințul de Wied, care era o siluetă populară în județ – înalt, calm, puțin vorbăreț și modest. L-am întâlnit des în trenul de Moldova, și-l vedeam că își ducea singur valiza până la trăsura care-l aștepta în gara Bacău. Nimeni n-ar fi crezut că acest domn în haină cu pepit, complet chel, care mânca singur la o masă în restaurantul trenului o omletă, acest uriaș rezervat în gesturi și gânduri, ar fi fost cândva rege.

Ultimele momente

Principesa de Wied era și o pasionată de pictură și ea însăși manevra pensula. Pereții castelului erau decorați cu multe tablouri ce înfățișau peisaje locale sau inspirate de priveliștile țărilor vizitate. Nu știm exact câte opere de artă cuprinde castelul, deoarece evenimentul funerar ne-a împiedicat să le cercetăm mai atent. O prietenă a familiei ne-a satisfăcut curiozitatea, explicându-ne că galeria de artă include câțiva pictori din școala prusacă. Principesa avea o preferință pentru pictorul Lurich din München, cunoscut pentru portretele aristocrației. De asemenea, era și o mare colecționară de covoare, iar bijuteriile familiei se bucurau de o mare reputație. Cu câțiva ani în urmă, a făcut senzație la București, unde a venit cu doi șacali. Aceștia i-au fost dăruiți de un bei egiptean și îi creștea la țară. Prezența acestor animale la hotelul unde principesa locuia în Capitală a fost, desigur, subiect de discuție. Îi plăceau și câinii. A cumpărat de la circul Kludski niște admirabili dobermani.

Principesa de Wied, acum câteva săptămâni, a căzut la pat. Boala sa de inimă a alarmat pe cei din jur, mai ales că pacienta nu agrea medicii și îngrijirile nu au dat roade. Starea ei de sănătate s-a deteriorat de zi cu zi, vederea i s-a slăbit, iar în cele din urmă a fost imobilizată la pat. A petrecut acele zile conversând cu o prietenă devotată, soția unui ofițer băcăuan, ascultând lecturi și dicatând scrisori pentru cei doi copii aflați în Germania, la studii. Cu câteva zile în urmă, fratele său, prințul Günther Schönburg-Walburg, a fost chemat să-i fie alături. Principesa de Wied avea 51 de ani.

Transportarea în Germania

Joi dimineață, rămășițele pământești ale principesei au fost transportate la gara Bacău, de unde urmau să fie duse în Germania, la Lichtenstein, unde se afla cavoul familiei ei. La ora 9 dimineața, un preot protestant a oficiat o slujbă religioasă. Prezenți la ceremonie erau prințul de Wied, prințul de Schönburg-Walburg și câțiva cunoscuți. Sicriul metalic fusese sigilat. În jurul lui, în sufrageria simplă de la parter, învăluită în întuneric și rece, florile și jerbele își răspândeau parfumul. La ușă, câteva femei bătrâne din sat plângeau. În afara clădirii, în frigul aspru, locuitorii satului și țăranii așteptau, iar mașina funerară adusă din București îi aștepta. Era o vreme îngrozitor de friguroasă. Sicriul a fost purtat pe umeri de o echipă de jandarmi rurali și introdus în dricul fără cai. Preotul satului a evidențiat meritele defunctei într-un scurt discurs, iar copiii au intonat „Doamne, miluiește“, în timp ce câțiva bătrâni țărani, îngenunchiați și în lacrimi, își sărutau mâinile palide ale prințului de Wied, care urcase în mașină. Un om a scos rapid draperiile negre de la intrare. Cortegiul format din puține vehicule s-a îndreptat spre gara Bacău, pe o șosea noroioasă. Acolo, sicriul metalic a fost ridicat pe umeri de o echipă de servanți ai orașului și introdus în vagonul mortuar. Pe peron, oficialități locale, ofițeri și călători s-au strâns pentru a asista la o scurtă slujbă divină, după care ușa vagonului a fost sigilată. Prințul de Wied însoțea rămășițele pământești ale soției sale până în Germania. La ora 6 seara, vagonul a fost atașat la trenul accelerat.

Dimineața – 9 februarie 1936