Astăzi, 16 mai 2024, se împlinesc exact 98 de ani de la Marele Incendiu din 16 mai 1926, motiv pentru care vă invit să deschidem „dosarul” istoric al acestui eveniment care – nu-i așa? – „a zguduit opinia publică” locală, regională și națională. „Întâmplarea”, „dandanaua” sau „marele sinistru” s-a petrecut la numai patru zile de la numirea noului Primar al Bacăului – averescanul Ioan Grigoriu – și a afectat în special zona de nord și nord-est a orașului – nucleul industrial al Bacăului interbelic, numit de unii și „cartierul evreiesc”.
Datele din ancheta realizată de Inspectoratul Pompierilor Militari, indică faptul că „focul a luat naştere ziua, în jurul orei 12.00, la un depozit de cherestea situat în Bulevardul Carol I (depozitul Chendlea-Goldenberg, n.n.), de la care s-a extins la un alt depozit de cherestea din imediata apropiere”. În câteva minute, „datorită vijeliei, ce împrăştia la distanţe mari scântei şi chiar cărbuni aprinşi”, flăcările au cuprins, pe o rază ce varia între 5-10 metri, toate „barăcile de lemn, clădirile în paiantă, acoperite cu şindrilă”, precum şi un depozit de benzină. Acesta a fost doar nucleul Marelui Incendiu.
Situată la o distanţă apreciabilă faţă de locul catastrofei, unitatea de pompieri din localitate a fost anunţată cu o considerabilă întârziere, prin intermediul „unui băiat călare”. Operaţiunile de echipare pentru intervenţie – înhămarea cailor, pregătirea trăsurilor şi a sacalelor vechi, aflate în folosinţă din anul 1884 – au întârziat suplimentar operaţiunile de stingere a incendiului. La momentul sosirii pompierilor în zona incendiată (13,15 P.M.), focul era întins pe o lungime de un kilometru, jumătate din casele şi unităţile industriale din zona de Nord erau cuprinse de flăcări. „Intervenţia” pompierilor din Bacău – ce aveau în dotare trei sacale şi două furtunuri – a fost aproape inutilă.
Amploarea deosebită a incendiului, precum şi rapiditatea cu care acesta se extindea, l-au determinat pe prefectul Petru G. Polţer să solicite ajutorul omologilor săi din judeţele învecinate, aceștia ajungând în Bacău în cursul nopţii, cu garnituri speciale de tren; este vorba despre unităţile de pompieri din Roman, Focşani, Buzău, Râmnicu-Sărat, Iaşi, precum şi de unitatea de intervenţie aparţinând Fabricii de postav Buhuşi. La operaţiunile de stingere a incendiului au mai participat şi efectivele din cadrul Garnizoanei Bacău – Regimentul 27 Infanterie, Regimentul 5 Artilerie Grea – şi cadrele Şcolilor de administraţie şi de pregătire a ofiţerilor în rezervă Bacău.
A doua zi, pe când fumul caselor incendiate încă mai urca, ici-colo, spre cer, bilanţul tragediei s-a dovedit a fi unul dramatic: au fost mistuite peste 400 de case (marea lor majoritate situate în vechiul cartier evreiesc), zeci de bordeie aparţinând rromilor ce trăiau aproape de râul Bistriţa, depozitele de cherestea, depozitul de untură al măcelarului Costandache, toate depozitele de cereale, „între care cel mai mare, al firmei <<Istric>>”, deţinută de H. Mayersohn, moara H. Calmanovici, „în care au ars 70 de vagoane de grâu”, fabricile de postav deţinute de Manase Gross şi Max S. Singher, turnătoria Davidovici, birourile Întreprinderilor Filderman, fabricile de teracotă, atelierul de plăpumi Marcusohn, fabrica de săpun Iosif Horky, numeroase ateliere mecanice, cârciumi ş.a. Practic, zona în care erau concentrate cele mai importante unităţi industriale şi comerciale ale oraşului – Bulevardul Carol I şi străzile Bacău-Piatra, Ocolul Vitelor, Turbinei, Doamna Ruxandra, Scheia, Poştei –, se afla în ruină. Singurul element pozitiv era dat de faptul că nu au existat pierderi de vieţi omeneşti.
Consecinţele socio-economice ale dezastrului au fost dintre cele mai alarmante: sute de muncitori, funcţionari şi mici meseriaşi au rămas timp de aproape şase luni fără loc de muncă şi adăpost: lista meseriaşilor ce au suferit pagube cuprinde un număr de 83 persoane, capi de familie, și 169 de copii. Din „Raportul de ajutorare a sinistraţilor”, elaborat de Comitetul de asistenţă al Evreilor Băcăuani, numărul total al persoanelor afectate de incendiu a fost de 369 de locuitori (capi de familie) – „271 evrei şi 98 creştini”.
În data de 20 mai 1926, Comitetul pentru ajutorarea sinistraţilor a fost pus „sub Înaltul Patronaj al M. S. Regina Maria, mamă alinătoare a tuturor durerilor neamului”. Fiind organizat la nivelul întregii ţări, Comitetul Central de ajutorare a avut ca principală responsabilitate „strângerea fondurilor trebuincioase prin toate mijloacele necesare”. La cererea reginei, şedinţele de lucru ale acestui Comitet urmau să se desfăşoare la Palatul Cotroceni. Un „comandament” similar avea să ia fiinţă la iniţiativa Comunităţii Evreilor din Bucureşti, ce a reuşit să aducă în cadrul „unui Comitet Central toate marile organizaţiuni evreieşti din Capitală, lojile <<Bnei-Brith>>, <<Uniunea Evreilor Români>>” ş.a.
Mediatizarea excesivă a incendiului din 16 mai a produs la nivelul întregii ţări sentimente de profundă compasiune faţă de situaţia locuitorilor năpăstuiţi. Prin intermediul trimişilor speciali, principalele ziare naţionale au relatat cu lux de amănunte tragicul eveniment. Incendiul neronian din Bacău a creat un adevărat fenomen media. Timp de aproape o săptămână ziare precum „Universul”, „Dimineaţa”, „Adevărul” şi „Curierul Israelit” şi-au deschis ediţiile având pe prima pagină titluri precum „Catastrofa din oraşul Bacău – Noi dezvăluiri” sau „În ajutorul sinistraţilor din Bacău – Opera de binefacere”. Treptat, compasiunea a cedat locul solidarităţii, tradusă în fapt prin completarea listelor de subscripţie cu diferite sume de bani, prin donaţii de haine, încălţăminte, alimente, prin colecte publice, chete, cumpărarea de cărţi poştale ş.a. La nivel naţional a fost organizată „Loteria sinistraţilor”, prima extragere efectuându-se în ziua de 11 septembrie 1927, la Bucureşti. C. Niculescu, fost actor al T.N.B. a organizat un turneu artistic în toată ţara, 40% din încasări fiind donate Comitetului de ajutorare din Bacău. Pentru strângerea de fonduri, în ziua de 3 iunie 1926, Societatea Filarmonică „Armonia” din Cernăuţi, a susţinut în sala Ateneului din Bacău un „un grandios spectacol muzical”. Importante fonduri băneşti au fost donate cu ocazia serbărilor organizate de elevii şcolilor băcăuane pe scena tot mai solicitată a Ateneului comunal; bunăoară, la sfârşitul spectacolului din 24 mai, „elevii clasei a VIII-a din cadrul Liceului <<Ferdinand I>> au adunat suma de 6.194 lei”. Redau aici o mică parte din lista celor care au ajutat financiar sinistraţii din Bacău: Casa Regală – 210.000 lei, premierul Al. Averescu – 5.000 lei, fiecare dintre cei 15 membri ai Consiliului de Miniştri – câte 4.000 lei, Ministerul Muncii – 200.000 lei, redacţiile ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa” – în total, 5.000 lei, Prefectura Bacău – 200.000 lei, S. Filderman – 100.000 lei, Comunitatea Evreilor din Bacău – 400.000 lei, Mircea Cancicov (Bacău) – 10.000 lei, Emil Brăescu (Bacău) – 1.000 lei, elevele şi profesorii Şcolii Secundare de Fete din Bacău – 2.656 lei ș.m.a.
Ceea ce impresionează la „Focul cel Mare” din 16 mai 1926 este, pe de o parte, suprafaţa neobişnuit de mare pe care s-a propagat incendiul, şi, pe de altă parte, imensele pagube materiale produse. Totuşi, pentru băcăuani, evenimentul în sine a fost o „banalitate”. Jurnalistul băcăuan Marius Mircu, martor ocular al evenimentului, afirmă că, în materie de incendii, la nivel naţional, „Bacăul îşi disputa cu Galaţiul locul de frunte”. Fără îndoială, multe din incendiile declanșate în Bacău au avut drept cauză neglijenţa. Totuşi, frecvenţa ridicată cu care s-au manifestat aceste catastrofe este cel puţin suspectă. O altă explicaţie a acestui adevărat fenomen ne este sugerată tot de Marius Mircu: perioada interbelică a fost „Epoca de Aur” a Societăţilor de Asigurare. Cu alte cuvinte, „lumea se asigura pentru că mereu ardea, şi ardea mereu pentru că tot mai multă lume era asigurată”. Deloc întâmplător, pentru Bacău şi Galaţi, tarifele societăţilor de asigurare erau cele mai ridicate din ţară.
În anumite cazuri, plata daunelor pentru poliţa de asigurare împotriva incendiului aducea beneficiarului sume importante de bani. Ca dovadă, multe din unităţile economice mistuite de flăcări, dar asigurate, au renăscut în câteva luni cu o producţie mult sporită, graţie achiziţiilor de tehnologie modernă. Dacă vom lua în calcul faptul că marii industriaşi şi comercianţi din Bacău erau asiguraţi la cel puţin două societăţi naţionale sau internaţionale, vom înţelege de ce „epidemiile de incendiu” erau chiar o afacere profitabilă. Spre exemplu, în urma incendiului din 16 mai, din totalul despăgubirilor plătite băcăuanilor de Societatea de Asigurări „Naţionala” (57.573.034 lei), 24.648.280 lei au fost plătiţi către M. Gross, iar 22.380.108 lei lui S. Singher. Sumele erau astronomice; pentru exerciţiul financiar 1926-1927, bugetul general de venituri şi cheltuieli al Bacăului era de „numai” 15.067.783 lei. Doar din despăgubiri, averile cumulate ale celor doi mari industriaşi evrei formau o sumă de trei ori mai mare decât bugetul comunei.
Evident, în acest circuit financiar generat de incendiile din Bacău, un rol important l-a avut şi locotenentul Dumitru Tutunaru, comandantul secţiei de pompieri din localitate. „Promptitudinea” intervenţiilor echipei sale a fost perfect surprinsă în folclorul local. La sfârşitul perioadei interbelice unul din cântecele preferate ale copiilor era următorul: „Pompierii din Băneasa/ Au venit să stingă casa/ Pompierii din Bacău/ Au aprins-o şi mai rău”. Deloc întâmplător, la sfârşitul anului 1926, D. Tutunaru a fost avansat la gradul de căpitan. Interesele mari ce gravitau în jurul acestui personaj, dar şi „calităţile” personale, l-au adus pe D. Tutunaru în postura de „angajat pe viaţă”. În octombrie 1923, apropierea datei pensionării sale (1 ianuarie 1924) a produs o adevărată „panică”, atât în rândul industriaşilor băcăuani, cât şi în rândul reprezentanţilor locali ai societăţilor de asigurare. Pe 20 octombrie 1923, aceştia s-au grăbit să înainteze primarului o cerere „privind menţinerea domnului Locotenent D. Tutunaru în postul de Comandant al pompierilor din oraş, (…) ca unul care a dat dovezi în împrejurări grele de mult tact şi experienţă în conducere”. Lista de semnături, ce însoţeşte această solicitare, este impresionantă: din partea industriaşilor locali – S. Singher, Manase Gross, A. Izvoranu, H. Calmanovici, S. Filderman, O. Herşcovici, L. O. Klein, Ştrul Kendler, S. Brill, H. Perlbergher, Herman Abramovici; din partea asiguratorilor, cererea este semnată de Criste Cristoveanu şi Osias Klein, reprezentanţii societăţilor „Dacia” şi „Generala”.
Adevăratul autor al incendiului din 16 mai 1926 nu a fost descoperit niciodată. Evoluţia haotică şi „selectivă” – deşi s-a aflat în inima incendiului, moara Filderman a scăpat – a mistuitorului foc, ar putea oferi indicii pentru un „caz cu autor colectiv”. Exagerând, din dorinţa de a surprinde cât mai bine această ipoteză, Marius Mircu vorbeşte despre „470 de cauze, câte case arse”. Pentru a tempera furia locuitorilor neasiguraţi, a doua zi a fost „inventat” un ţap ispăşitor. „Vinovatul”, căci a fost operată o singură arestare, a fost „descoperit” în persoana lui V. Mancaş, a cărui proprietate se afla în imediata apropiere a depozitului de la care s-a declanşat catastrofa. După declaraţiile mai multor locuitori, în ziua de 16 mai servitoarea acestuia ar fi lăsat nesupravegheat focul „de la ceaunul pentru mămăligă”, aprins în curtea casei. La auzul acestor depoziţii, mai mulţi proprietari au pornit în căutarea lui Mancaş. Nici nu mai conta dacă declaraţiile erau adevărate sau nu. De frica vecinilor, Mancaş a cerut singur să fie arestat.
Totuşi, autorul moral pentru starea veşnic „explozivă” de la Bacău a fost consiliul comunal. Superficialitatea cu care administraţiile oraşului au tratat, de-a lungul timpului, problema înzestrării unităţii locale de pompieri, este greu de înţeles. Imaginea centrului industrial şi comercial aflat într-o dinamică a dezvoltării ce impresionează şi azi, contrastează flagrant cu starea materială jalnică în care a fost abandonată „unitatea de luptă contra focului”. După cum am precizat anterior, în momentul izbucnirii incendiului din 16 mai pompierii băcăuani aveau în dotare numai trei sacale, vechi din 1884, şi două furtunuri; din inventarul de ustensile lipsea până şi scara de incendiu. Cu ocazia unei inspecţii din septembrie 1923, reprezentanţii Inspectoratului Pompierilor Militari au constatat faptul că bugetul alocat de Primărie pentru „întreţinerea pompierilor băcăuani era acelaşi ca în urmă cu 40 de ani”. Oraşul era lipsit până şi de „gurile de apă împotriva focului”, alimentarea sacalelor realizându-se direct din Bistriţa.
Dacă prima jumătate a anului 1926 a stat sub semnul incendiului şi al alegerilor electorale, cea de-a doua jumătate s-a aflat sub semnul efortului de refacere edilitar-urbanistică. În perioada iulie-noiembrie 1926, cu ajutorul echipelor de specialişti detaşate în Bacău de Ministerul Lucrărilor Publice, dar şi al muncitorilor din cadrul Societăţii „Reconstrucţia” – patronată de regina Maria, Serviciul Tehnic din cadrul Primăriei a reuşit să finalizeze lucrările de reconstrucţie a cartierului incendiat. Finanţarea acestui proiect a fost asigurată atât de la bugetul statului cât şi prin intermediul sumelor colectate de diferitele comitete de ajutorare – Comitetul din Bacău, aproximativ 4 milioane de lei, Comitetul Comunităţii Evreilor din Bucureşti, 1,5 milioane de lei, Direcţiunea Jointului din Berlin – 500 mii lei ş.a. În numai cinci luni casele arse au fost reconstruite. Au mai fost efectuate lucrări de canalizare şi alimentare cu apă potabilă, de pavare a străzilor, de refacere a reţelei de iluminat şi a trotuarelor.
Inaugurarea „cartierului sinistraţilor” a avut loc în ziua de 28 noiembrie 1926, în prezenţa „A. S. Regale Principesa Elena şi a doamnei Clotilda Averescu”. Pregătirile pentru „primirea şi însoţirea Principesei pe tot timpul cât va sta la Bacău”, au început încă din data de 20 noiembrie. A fost organizat un comitet de doamne din care făceau parte „Maria general Gherescu, Otilia Berca, doamna Vasilescu, Roza Perlbergher, Olimpia Grigoriu şi Janeta Polţer”. Conform programului stabilit, pe 28 noiembrie, la ora 10.00, principesa Elena a sosit în gara Bacău. Din comitetul oficial de întâmpinare, la ordinul prefectului, au făcut parte toţi ofiţerii superiori, în frunte cu comandantul garnizoanei. Între orele 10,15-13 programul a avut următorul desfăşurător: a fost oficiată „slujba de sfinţire a apei, în tribuna amenajată în mijlocul cartierului incendiat”, au urmat discursurile ţinute „de primar, un membru din comitetul sinistraţilor şi un sinistrat” şi, apoi, a fost efectuată o vizită în noul cartier.
Prima parte a vizitei principesei Elena s-a încheiat cu „dejunul de la Cercul Militar”. Aici, restauratorul Iosif Drăgan a pus la dispoziţia celor 100 de invitaţi preparate culinare pe bază de peşte. Conform datelor arhivistice, „au fost consumate 10 kilograme de icre negre noi şi 30 kilograme de şalău şi cegă”. Urmând a fi achitată de Primărie, nota de plată s-a ridicat la suma de 60.000 lei, cu 40.000 mai puţin decât suma acordată pe 17 mai pentru ajutorarea sutelor de năpăstuiţi. În partea a doua, au urmat vizita la „orfelinatul <<Sfânta Ecaterina>>, întreţinut de doamna Clotilda Averescu, şi ceaiul oferit Principesei la Şcoala Normală de Fete”. Programul zilei de 28 noiembrie s-a încheiat la ora 16,40, odată cu „înapoierea la gară”. În drumul ei spre Bucureşti, principesa lăsa în urmă un oraş ce câştigase, prin foc, un cartier modern, acolo unde, cândva, până la izbucnirea primei vâlvătăi, trona disgraţios o vajnică mahala.
Despre modul în care au perceput contemporanii incendiul din 16 mai 1926 ne vorbeşte următorul fragment dintr-o pledoarie ţinută de avocatul băcăuan I. I. Stoican, în cadrul unui proces în care apăra un comerciant bănuit a-şi fi dat singur foc locuinţei (asigurate) din strada Lecca: „Dar să presupunem, domnilor juraţi, că n-a fost voia Domnului, să presupunem că el ar fi dat foc … Ar trebui să-i fim recunoscători, da, recunoscători! Va trebui să fim recunoscători şi altora de pe strada Lecca, dacă ar avea bunul, cetăţenescul gând să-şi dea foc caselor, că altfel nu văd cum am putea scăpa de mizeria aceea, ca să devenim un oraş nou, un oraş modern, civilizat”.
Secvenţă din timpul incendiului din 16 mai 1926
Zona incendiată din apropierea fabricii de postav Gross
Sinistraţi trecând pe lângă ruinele birourilor „Întreprinderile Filderman”
Ruinele fabricii de postav Gross
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
