„Anul acesta ne culcăm cu bine, în seara zilei de 30 Septembrie și după o noapte mai lungă, ne sculăm voioși în zorile dimineții zilei de 14 Octombrie.”
(Pimen, Metropolit al Moldovei și Sucevei, Îndreptarea Calendarului, în „Bacăul”, Anul I, Nr. 17, 25 august 1924, p. 2)
Context politic
Începutul lunii octombrie a anului 1924 a adus, pentru credincioșii Bisericii Ortodoxe din România Mare, îndreptarea calendarului. O măsură care a dat naștere la numeroase controverse intelectuale, dar și la acțiuni de impunere brutală a noilor hotărâri ale Sinodului de la București prin apelul la jandarmerie.
Realizarea Marii Uniri a adus schimbări importante în societatea românească. În aprilie 1919, Guvernul României a luat hotărârea să facă reforma calendarului, deoarece „considerațiunile de înalt ordin social și când sentimentul solidarității dintre state trebue tradus prin pași hotărâți spre realizarea unei identități cât mai întinse în viața publică a tutulor statelor, reforma calendarului e și mai legitimă…”, titra ziarul Universul. Numai Biserica urma să rămână credincioasă vechiului calendar iulian, până când întreaga Biserică de Răsărit va decide dacă o „evoluție în acest sens ar jigni sau nu prescripțiunile de conduită generală ale religiunei creștin-ortodoxe”. Ziua de 1 aprilie a devenit 14 aprilie 1919, iar toate instituțiile publice urmau să-l adopte, toate actele cu caracter particular vor urma pe cele oficiale, întrebuințând stilul nou, care de aici înainte va fi stilul unic. Un sistem unitar, în privința calendarului, era necesar atât în raporturile interne, cât și „față de țările mari din apus, cu cari avem raporturi strânse și vitale”.
În scaunul de Mitropolit Primat al Bisericii Ortodoxe Române era, din data de 18 decembrie/31 decembrie 1919, Miron Cristea, care prin alegerea sa simboliza și binecuvânta unificarea bisericească și teritorială a României; alegerea simboliza totodată unitatea Bisericii cu cea a statului român. Într-o perioadă în care Biserica Ortodoxă Română/Ortodoxia era înțeleasă ca Biserica/religia românilor, fiind o religie care definește națiunea, ea trebuia să se coreleze cu obiectivele națiunii. În acest sens trebuie văzută și acțiunea de îndreptare a calendarului Bisericii Ortodoxe Române.
Îndreptarea Calendarului
În cazul românesc, o monarhie care recupera prin încoronarea de la Alba Iulia, din octombrie 1922, aparența unei monarhii de drept divin căpăta autoritatea modificării calendarului, dar inițiativa reformei în viața bisericească a pornit de la Patriarhia Ecumenică, ce a convocat o conferință panortodoxă în mai-iunie 1923, în Fanar, la care însă nu au participat patriarhiile istorice ale Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Biserica Ortodoxă din România a luat parte și a adoptat recomandarea de îndreptare a calendarului iulian.
Îndreptarea calendarului a constat în anularea a 13 zile. Astfel, a doua zi după 1 octombrie a fost direct 15 octombrie 1924. Această simplă anulare a 13 zile din calendar nu a luat în calcul implicațiile teologice pe care le are asupra stabilirii datei Paștilor, reacția unei părți a clerului și a numeroși credincioși. Pascalia perpetuă și calendarul imperial roman, așa-zisa eră bizantină, au trezit interesul astronomilor și autorilor patristici, întrucât calculul matematic identifica prin numere armonia pusă de Dumnezeu în univers. De la explicațiile Sf. Maxim Mărturisitorul privind data serbării Paștilor, calendarul perpetuu a urmărit respectarea calendarului lunar iudaic. Aici nu mai e vorba de astronomie, ci de fidelitatea față de canonul de la Antiohia-Niceea. Miza teologică a corelării cu sărbătoarea iudaică constă în raportarea creștinismului la patrimoniul veterotestamentar. Dacă Iisus este noul miel pascal (Ioan 1, 29), atunci se justifică păstrarea legăturii cu sărbătoarea pascală a celui de-al doilea Templu și amplasarea cronologică consecutivă, întrucât noul miel pascal este împlinirea profeției (typos-ului) reprezentate de sacrificarea mieilor pascali în Templul de la Ierusalim. Creștinii din primele secole se percepeau ca verus sau novus Israel, în continuitate fundamentală față de tradiția Vechiului Testament. Abandonarea acestei continuități izvorâte din tradiția iudaică a fost condamnată de Biserica primară ca eroare spirituală și dogmatică, denumită, după inițiatorul ei, marcionism. Recunoașterea rolului mesianic al lui Iisus din Nazareth de către toți cei care aderă la revelația cuprinsă în Vechiul Testament a fost socotită din secolul I un indiciu eshatologic și un punct de convergență a istoriei universale. De aceea creștinii nu pot pierde din vedere legătura, inclusiv pe calea computului pascal, cu sărbătoarea Vechiului Testament.
Consecințe
Decizia Bisericii Ortodoxe Române a fost luată nu din perspectiva unității de credință și de slujire a Bisericii Ortodoxe universale, deoarece au fost Biserici care nu au îndreptat calendarul, ci din subordonare față de decidentul politic de la București. Bisericile din Ierusalim, Muntele Athos, Rusia și Serbia continuă să aibă toate sărbătorile după vechiul calendar neîndreptat. Orice decizie unilaterală a unei Biserici locale sau autocefale a fost și este percepută de celelalte Biserici ca o ieșire din această unitate, deci o schismă. De aceea, după numai câțiva ani, Sinodul de la București a hotărât să revină la pascalia veche, pentru unitatea Ortodoxiei în ceea ce privește serbarea celui mai mare praznic bisericesc, mai ales că în anii 1926 și 1929, serbarea Paștelui după calendarul îndreptat a provocat numeroase incidente în plan intern și extern pentru Biserica Ortodoxă Română.
Această îndreptare a calendarului nu a folosit Ortodoxiei și nici românismului, mai ales în Basarabia. Reforma calendaristică, afirma Nichifor Crainic, efectuată în chip cu totul nepregătit a sfâșiat în două sufletul țărănimii basarabene: credincioși de stil nou și credincioși de stil vechi sau „stiliști”, aceștia din urmă în număr majoritar. Împotriva lor au durat ani de zile prigoanele fără sens ale guvernelor, în timp ce elementele rusești și ucrainene își descoperiseră în stilism masca sub care să opună rezistență Bisericii românești. În viața bisericească a Basarabiei s-a creat astfel un adevărat haos, în loc ca Ortodoxia să fi slujit atât ridicării morale a poporului cât și consolidării românismului. Pe oriunde a trecut, politica nu a făcut decât să devasteze. În Moldova, Muntenia și Dobrogea numeroși locuitori nu înțelegeau sensul modificărilor decise la București. Pentru țăranul român, scria Ernest Bernea, atacarea calendarului a însemnat atacarea cultului, a religiei însăși. Chestionat de sociologi, un țăran din Dărmănești – Bacău a răspuns: „nu pot schimba sărbătorile, că așa am apucat din bătrâni și legea lor e sfântă”. Refuzul îndreptării calendarului de către mulți dintre locuitorii mediului rural, în special din Moldova, era nu din „ignoranță …, ci din atașament față de credință”. Iar Gala Galaction, referindu-se la legătura puternică dintre guvernanții liberali și Miron Cristea, patriarh din 1925, afirma: „Prietenia noastră cu puterea seculară începe să se ruineze. Dacă statul este totul și mai presus de cultul patriei nu poate să fie cult mai înalt, creștinismul nostru e evacuat și desființat. Suntem atât de aserviți și de încălecați de eunucii Palatului, încât ne e rușine de noi înșine! Cum să te bucuri de aceste măriri de dinafară când sunt banii unui cămătar care te despoaie de toată demnitatea ta!”
Miron Cristea – primul Patriarh al B.O.R.
Măsura luată în octombrie 1924 are repercusiuni și astăzi: Biserica Ortodoxă Română are calendar mixt (îndreptat pentru sărbătorile cu dată fixă și pascalia veche pentru calcularea Învierii Domnului), iar stilismul continuă să fie o prezență vie în numeroase localități. Schisma stilistă, dincolo de unele influențe de natură politică sau din afara țării, se datorează în principal modului complet diferit de a concepe timpul al țăranului român. Într-o perspectivă tradițională asupra lumii, religia și sacrul îmbibă toate treptele realului și toate categoriile de gândire.
Îndreptarea calendarului a fost una din măsurile neinspirate pe care conducătorii Bisericii Ortodoxe Române, la presiunea guvernanților din perioada interbelică, le-au luat și care se adaugă la proasta guvernare din România Mare.
Aurelian BOTEZATU