Unitate în diversitate e un concept preluat de la Ernesto Teodoro Moneta și foarte cunoscut mai ales după ce a devenit deviza Uniunii Europene, în 2000. O deviză care ne transmite că trebuie să ne cunoaștem, să înțelegem și să acceptăm diferențele pentru a putea fi uniți. Teoretic e simplu, în practică, mult mai complicat.
Când te bucuri că există unitate și că oamenii au fost în stare să renunțe la micile diferențe sau interese pentru a realiza împreună un obiectiv important, benefic unei comunități largi, nu doar familiei, hop, „diversitatea” iese la suprafață și tulbură apele. Pe lângă agenții schimbării, apar și agenți ai diversiunii.
În ecosistemele naturale, individul care pierde lupta își acceptă poziția, îl respectă pe lider și nu încearcă să distrugă haita sau turma. În cele umane a fost inventată democrația, dreptul majorității de a decide, dar și dreptul de a contrazice majoritatea, dreptul de a acuza și protesta. Majoritatea hotărăște, într-un partid, ca și în alte organizații, care este individul demn să conducă. După încheierea luptei, însă, lucrurile nu se liniștesc.
Perdantul își amintește că organizația nu a fost corect înființată, că alegerile nu au fost statutare, că unii colegi au fost nedreptățiți etc. Un partid pentru un lider sau un lider bun pentru partid? Cioloș, de exemplu, vrea un partid pentru el. Dacă asta se întâmplă în București, de ce nu ar fi posibil și în Bacău sau Onești? E o specie ciudată politicianul: 1. nu știe să piardă; 2. iubește dreptatea doar după ce a pierdut.
Nu se revoltă în momentul în care au loc acțiunile incorecte, ci abia după ce află că rezultatul acestora îl dezavantajează. Uneori, revoltatul, supărat că nu a ieșit șeful tribului sau al filialei, e manipulator, alteori, e doar manipulat de adversarii partidului, care nu pot scăpa ocazia apariției unei cozi de topor.
