Nu mai facem istorie, toată lumea ştie că 1 Mai este Ziua Internaţională a Muncii, sărbătorită în majoritatea ţărilor lumii, indiferent de regimul politic. De obicei, este o zi liberă, muncitorii petrecând după tradiţie, fie la manifestări publice, demonstraţii, defilări, cum şi astăzi se întâmplă în ţările cu regim comunist, fie în grupuri restrânse, colective de la aceleaşi societăţi comerciale.
Era, la noi, o mare sărbătoare, oamenii muncii, după ce defilau şi raportau „iubiţilor conducători” mari realizări şi, inevitabil, mari angajamente cu cincinale îndeplinite în trei ani şi jumătate, îşi vedeau de-ale lor: mici, bere, muzică. Astăzi, de 1 Mai, a rămas doar acea zi liberă, unii mai văd câte un premiu, câte un set de bonuri, iar dacă este vreme frumoasă, ies la iarbă verde cu prietenii şi familiile. Numărul muncitorilor clasici s-a înjumătăţit, au intervenit roboţii, sindicatele, organizaţiile care le apărau drepturile, şi-au diminuat importanţa, multe au dispărut sub presiunea politicului şi a marilor corporaţii, fiind înlocuite cu „dialogul social”, o formă fără fond.
Au apărut noi concepte, noi teorii despre statul global, democraţie restrânsă, intelectualii industriali, muncitorii fiind chemaţi să-şi valorifice inteligenţa, talentul şi dăruirea alături de marile corporaţii şi concerne industriale, ca parte a bunăstării generale.
Este, însă, o iluzie, în continuare s-au mărit discrepanţele salariale între elita conducătoare şi muncitori, între intelectualitatea tehnică şi cei care duc greul, în continuare drepturile fundamentale, cele înscrise în contractele de muncă sunt încălcate, ziua şi săptămâna de lucru sunt la cheremul patronului, cum şi salarizarea este un mod de şantaj şi ameninţare, muncitorul rămânând fără apărare, cu toate că 1 Mai nu a fost scos din calendarul sărbătorile celor ce muncesc, ci, doar, şi-a încetat semnificaţia iniţială.
