Cum ar reacționa Kawabata?

O știre care m-a tulburat. Agențiile de presă au reluat-o obsesiv: campionul mondial la jocul asiatic Go a fost învins de un program de inteligență artificială, AlphaGo. Asta după ce, anul trecut, computerul îl biruise și pe campionul european. Tânărul campion (19 ani), chinezul Lee, a dominat în multe momente disputa, dar AlphaGo a reușit să învingă. Lee declară… uman: ,,Este foarte diferit să joci împotriva unui computer decât împotriva unui oponent uman. În mod normal, poți simți energia oponentului tău, îl auzi respirând. De foarte multe ori iei decizii în funcție de reacțiile fizice ale oponentului tău. Cu un computer nu poți face acest lucru”. GO, celebru joc înrudit cu șahul, își are originile în China, dar este o adevărată poveste de dragoste și pentru japonezi și coreeni. În ultimul timp este practicat pe toate meridianele…

Eram obișnuit cu meciurile de șah dintre oameni și computere, dar invazia computerului în universul GO m-a răvășit. De ce? Pentru că eram încă robit de farmecul romanului japonezului Yasunari Kawabata, laureat al premiului Nobel, ,,Maestru de go” (Humanitas, 2008). În roman, Kawabata deapănă povestea emoționantă a unei partide de go în care protagoniștii sunt un vârstnic maestru care cucerise publicul și un tânăr jucător talentat. Kawabata a surprins în contextul acestei dispute ciocnirea violentă dintre civilizația Japoniei imperiale și civilizația secolului al XX-lea. Nu sunt puțini cei care spun că ,,Maestrul de go” este elegia dispariției unei lumi milenare, o poveste tristă despre triumful agresiv al pragmatismului. Partida de go din 1938, dintre meijinul Honinbō Shūsai și tânărul challanger Kitani Minoru, care a durat șase luni, este un fel de cântec de lebădă al romantismului jocului. (Ultima partidă dintre Le, actualul campion mondial, și AlphaGo a durat doar patru ore și jumătate.) Romanul, pe care Kawabata l-a publicat și ca foileton (1942-1952), se încheie, simbolic, am putea spune, cu moartea meijinului, cel care fusese învins de challanger: ,,Meijinul a fost dus în acea zi la Tokio. Când a fost transportat din holul hotelului până la mașină, a fost înfășurat strâns într-o cuvertură și arăta atât de mic, încât parcă nu avea corp” (Op. cit., pag. 205).

Mărturisesc faptul că, dintre scrierile lui Kawabata, ,,Maestrul de go” nu a fost romanul meu preferat. De altfel, atunci când a primit Nobelul pentru literatură, juriul a nominalizat doar trei romane ale scriitorului-jurnalist: ,,Țara zăpezilor”, ,,O mie de cocori”, și ,,Vechiul oraș imperial”. O vreme, am considerat faptul că în ,,Maestrul de go” este prea multă literatură pentru jurnalistul Kawabata și prea mult jurnalism pentru romancierul Kawabata. Acum percep romanul ca pe un emoționant imn închinat umanului, ca pe un discurs al cruzimii unei istorii care-și urmează imperturbabil destinul.

M-am întrebat, desigur, cum ar reacționa Yasunari Kawabata (1899- 1972) la fenomenul invaziei computerului lipsit de sentimente în lumea umanului univers go. Acuzator? Agresiv? Tolerant? Apoi mi-am amintit de un gând al său din ,,O mie de cocori” (Humanitas, 2015): ,,Morții nu le fac morală celor vii; ei nu le cer acestora să le aplice categoriile lor morale…”