Cântă dintotdeauna – după cum ea însăși mărturisește -, dar a ales să profeseze în învățământ și se simte împlinită cu asta. Mai ales că materia pe care o predă, respectiv ”Limba și literatura română” e în relație fericită cu muzica și muzicalitatea. Așa se face că la predarea Doinei, de exemplu, ”profa de română” se folosește și de voce. De câțiva ani, însă, și-a găsit și ritmurile în care se integrează total, din punct de vedere muzical: FADO. Iar din acest punct de vedere, Cristina Dăscălescu, ”profa de română” de la Școala Gimnazială ”Vasile Borcea” din Berești-Bistrița, județul Bacău, este, pentru comunitate, o ”pasăre rară”. Despre cum a descoperit ritmurile Fado, despre ce a însemnat și înseamnă Fado pentru ea, Cristina Dăscălescu – prezentă, pentru că o dată ce i-ai auzit vocea, vei vrea s-o reasculți, la tot mai multe evenimente din Bacău, dar nu numai – a ales să ne mărturisească deschis, în speranța că încet, încet, dragostea pentru acest gen muzical ”atât de special” va cuceri o audiență cât mai largă.

-Cânți dintotdeauna, de scurt timp cânți Fado, dar profesezi în învățământ și, din câte am văzut și am auzit, ești unul dintre acele cadre didactice foarte iubite de copii…

– Da, imediat după liceu (Colegiul Național ”Gheorghe Vrănceanu” Bacău, n.r.) am plecat la București unde am făcut o școală postliceală de tehnoredactare. Apoi, am urmat cursurile universitare, absolvind Filologia. Am făcut facultatea ceva mai târziu, când mi-am dat seama, până la urmă, că vocația mea este în învățământ, iar unul dintre mentorii care mi-au deschis acest drum a fost profesorul de română din liceu, regretatul Ioan Lazăr. Relația mea cu școala, cu elevii este ceea ce mi-a dat putere, pentru că am ajuns să înțeleg foarte bine vârsta aceasta de 11-14 ani. Mă înțeleg foarte, foarte bine cu elevii mei, de la ei îmi trag seva, îmi trag inspirația, răbdarea. E o vârstă foarte frumoasă. Sunt în primul rând prietena lor, le știu secretele, dar recunosc că am un set de reguli pe care le impun întotdeauna, pentru a ne putea face reciproc înțeleși, fără liniște și disciplină neputând face lucrurile așa cum trebuie. Mă străduiesc foarte mult să dau tot ce-i mai bun din mine pentru că am impresia, întotdeauna, că domnul profesor Lazăr mă privește de undeva de sus și-mi spune, uneori, ”Cristina, vezi că aici ai cam scrântit-o!”.

-Deși profesezi departe de oraș, am urmărit și am înțeles că ești un profesor activ, care își poartă elevii pe la concursuri, activități extrașcolare, aveți, împreună, participări la tot felul de acțiuni frumoase, scrieți, publicați etc.

– E adevărat și cred că lucrul ăsta se explică pentru că eu însămi scriu poezie, proză lirică, primele creații – pe vremea când nu știam ce vreau de la mine – ajungând pe mâna profesorului Ioan Lazăr care mi-a spus: continuă. Este ceea ce încerc să fac cu elevii mei, să-i ajut să-și descopere potențialul, talentul și să și-l fructifice.

-Ai publicat în volum?

– Nu, dar intenționez asta. Mai scriu în Revista Plumb, poeme, proză lirică… Am o foarte bună colaborare cu ehipa de redacție, cu domnul Ioan Prăjișteanu.

-Cum e cu muzica și literatura? Elevii te numesc, cu drag, ”profa care cântă”, nu-i așa?…

– Da, îmi zic uneori așa. Întotdeauna este un sincretism între arte, iar un om talentat poate oricând să găsească acele metode prin care să poată aplica în contexte și domenii aparent diferite, această relație. Nu pot preda elevilor subiectul și predicatul cântând, dar la orele de literatură pot să o fac atunci când e nevoie. Când predau ”doina”, le-o și cânt elevilor, de exemplu…

-Că tot am ajuns la muzică… Te-am remarcat – cred că toți o fac odată ce te aud – la un relativ recent eveniment de lansare de carte, unde ai venit cu elevii tăi și ai și cântat. Ceea ce a fost surpinzător, a fost genul pe care l-ai abordat și care, deși mi se pare foarte greu, tu îl integrezi prin voce și ”feeling”, extraordinar de frumos. Muzica Fado…

-Așa râde și plânge sufletul meu, pe ritmuri Fado. Fado înseamnă ”destin” și cred că am ajuns aici, la muzica Fado adică, deloc întâmplător și e foarte interesant pentru mine cum s-a petrecut totul. Dintotdeauna cânt, având norocul să am niște părinți melomani, dar prea ocupați să-mi cânte. Cea mai veche amintire a mea tocmai de asta este legată, de muzică, mi-l amintesc pe bunicul meu care venea vreo 23 de kilometri pe jos ca să aibă grijă de mine și cum eram neastâmpărată, mă lua în brațe, mă pieptăna și-mi cânta doine. Cred că imediat ce am învățat să vorbesc, am început să și cânt. Și așa mă văd, ca și copil, cântând tot timpul…

-Ai urmat cursuri în sensul ăsta?

– Da, am făcut muzică la Școala Populară de Arte, în timpul liceului, dar din păcate nu mi-am dat examenul final. Totuși, mi-au fost foarte utile acele lecții – am început cu muzica ușoară, am abordat și folk-ul, dar vocea a luat-o, cumva, înaintea instrumentului muzical și am renunțat. Toate acestea m-au ajutat, înțeleg acum, foarte mult, inclusiv în ceea ce privește muzica Fado, pe care am ajuns să o cânt.

-Vorbește-ne despre tine și Fado… Ai realizat și un documentar pe temă.

– E foarte, foarte interesant cum am ajuns aici. Eu cred că drumul ăsta mi-a fost predestinat. În 2009, mi-am făcut cont de Facebook absolut instinctiv, pentru a ține legătura cu prietenii mei din țară și străinătate. În 2011, grație acestei rețele, am dat peste o melodie a Amaliei Rodrigues care mi-a plăcut atât de mult încât am lăsat-o, pur și simplu, să curgă pe ”repeat” câteva zile și am și postat-o. Atunci mi-am spus ”cântecul ăsta – Fado Portugues – mă face să-mi doresc să merg în Portugalia și să aflu mai multe despre muzica asta”. Am început să citesc materiale pe temă, pentru că tot ce era legat de muzică mă interesa. Din aproape în aproape, am ajuns să ascult cam tot ce înseamnă Amalia Rodrigues. În 2012, viața mea a luat o întorsătură bruscă, nu-mi place să-i spun nici rea, nici bună, doar ”asta e!”, iar din împletitura asta de lucruri, de evenimente, mi-am înghețat anul școlar și am am ajuns să lucrez cu niște oameni foarte frumoși în Franța, niște artiști – chitariști, fotografi, cameramani etc. M-am reîntors în țară, dar am rămas prietenă cu acești oameni iar în fiecare an, în vacanță, mă întâlnesc cu ei și realizăm împreună documentare, filme pe teme turistice, culturale etc. pentru casele de producție unde ei primesc contracte. Anul trecut, în 2016, s-a întâmplat ca ei să prindă un astfel de contract pe Portugalia, iar eu când am auzit Portugalia, am auzit, de fapt, ”Fado”. Am citit, m-am documentat, am explorat și le-am zis că dacă tot mergem acolo, să facem un documentar. Ei și-au făcut filmul lor, eu pe al meu… A fost o experiență nemaipomenită, însă cel mai important a fost, în tot drumul acesta, că am văzut acolo, cum se cântă Fado, nu la televizor, ci pe stradă, acolo în Cartierul Alfama, unde Fado s-a născut. Pentru că dacă spui Fado, spui Lisabona, iar dacă spui Fado-Lisabona, spui Cartierul Alfama.

-Cum ai ajuns să cânți Fado, un gen dificil și care cere o anumită structură a vocii, de limbaj plus… ”feeling-ul”, acel ”feeling” pe care tu reușești să-l transmiți excepțional.

– Mi-a fost foarte greu să învăț limba, să pronunț, dar eu cred că reușesc cât de cât să mă apropii pentru că am avut aceasta ocazie, în Portugalia, să aflu de la cineva care chiar se ocupă cu muzica asta și care mi-a spus ”uneori, când te ascult, Cristina, am impresia că ascult o portugheză”. Pe măsură ce ies la rampă, actul artistic în sine se îmbunătățește. Și cred că se întâmplă asta și pentru că aici, în muzica asta, eu m-am găsit pe mine. Iar de când am descoperit asta, cred că misiunile mele în lume sunt muzica Fado și… limba și literatura română. Am descoperit Fado și am descoperit că așa simt. E ca atunci când intri într-o catedrală sacră. Așa mă simt eu cântând Fado. E o muzică a sufletului, e nevoie de sensibilitate și trăire, e atât de puternică și de intensă muzica asta încât dacă nu te poți stăpâni ți se pune un nod în gât și te iau lacrimile pe dinainte…

-Încet, încet, ai început să devii tot mai vizbilă, în Bacău cel puțin, prin vocea ta și muzica pe care o cânți…

– În relația asta cu publicul, la început – prima dată, în public am cântat în noiembrie 2016, la București, la un eveniment privat -, am fost foarte speriată, am avut un sentiment de panică tradus prin aceea că nu voi fi în stare să aduc muzica asta așa cum eu o înțeleg și am văzut că se cântă în Portugalia. Pentru că este un gen foarte puțin abordat. Și însăși Amalia Rodrigues, înainte să plece dintre noi, chiar și-a pus această problemă, că acest gen muzical nu poate fi preluat de către străini pentru că este ceva atât de particular și specific acestui popor, încât foarte puțini se vor putea apropia de acest gen muzical (a se asculta Mariza, Ana Moura etc., n.r.) fără a-l transforma în ceva propriu lor adică, în funcție de genul lor preferat de muzică. Vorbesc de influențe rock, jazz, jazz manouche etc. Eu nu vreau asta, eu vreau să cânt Fado așa cum am văzut acolo, cum cântă fadistele, cum simt ele…

-Cum te vezi peste ani?

– Vezi tu, pe tot traseul ăsta, am avut marea bucurie să-mi iasă în cale oameni care să mă ajute să-l parcurg. Am ieșit timid în public, dar spre marea mea bucurie, după fiecare ieșire am fost contactată și chemată la alte evenimente și sper că acest drum, prin ceea ce simt să fac, să fie tot mai frumos de parcurs.Trebuie să-l menționez aici pe Ricardo Caria, un cetățean de origine portugheză care s-a stabilit în România, Brașov, de vreo 13 ani. Și el cântă Fado, dar în stil modern, cu instrumente moderne, eu fiind adepta instrumentelor clasice, chitara portugheză și chitara clasică. Împreună cu Ricardo, intenționăm să aducem, chiar aici, în Bacău, un format de spectacol de muzică Fado de la care publicul să plece cu o dragoste în plus…