Explicația succintă oferită de dicționar: „Orga este un instrument muzical complex, al cărui mecanism se compune dintr-un sistem de tuburi sonore, puse în acțiune cu ajutorul unor pedale, al unei claviaturi și al unor manete de registru, prin care trece aerul suflat de niște foale.” Și totuși…!? După ce am întâlnit un meșter dedicat creării unei astfel de minuni inginerești și artistice, am simțit altceva. Că sunetul este sufletul materialului din care este confecționat un instrument muzical, înălțat la cer datorită măiestriei celui care îl creează și a celui care îl folosește. Ioan Bejan a învățat să aprofundeze ambele forme.
Cea de constructor și aceea de organist. De la un simplu instrument folosit de păstori, până la orga unei catedrale, sunt sute de registre și mii de fluiere. Având dimensiuni mari, orga are un statut aparte. Este construită special pentru încăperea în care se află, fiind cunoscută mai ales ca instrument de cult. O regăsim totuși și în marile săli de concerte.
Artistul
Pe organistul Ioan Bejan l-am cunoscut în atelierul amenajat la demisolul bisericii „Sfinții Petru și Paul” din Bacău. Aflasem de la un prieten comun cu ce se ocupă. De statură medie, deschis și jovial, a devenit reticient când l-am rugat să-mi spună mai multe despre pasiunea lui, devenită meserie. A zis să o lăsăm pe altădată, să se mai găndească. Abia la a treia întâlnire și-a făcut timp, fapt pentru care îi mulțumesc, introducându-mă într-o lume fascinantă a creării sunetelor, deosebită total de ceea ce știam despre muzică.
Ca să înțeleg mai bine cum funcționează o orgă, m-a invitat să îl urmăresc efectiv… la „muncă”. Mărește și montează orga adusă acum trei ani din Germania, adaptând-o ca sonoritate la acustica bisericii Romano-Catolică „Sfinţii Petru şi Paul” din Bacău. Pășesc cu atenție în urma lui, până sus-sus, sub cupola bisericii. Urcă și coboară scările de patru-cinci ori pe zi, uneori mai mult, până la nivelul a nouă etaje, ridicănd și montând componentele. O face de mai bine de doi ani. Aici bate „inima” sunetelor. Ne strecurăm printr-o ușiță mică.
Tuburile, cunoscute sub denumirea de fluiere, au diemensiuni diferite. Îmi apar ca un lăstăriș de pădure, retezat de o coasă uriașă, nevăzută. Se strecoară agil printre ele. Mă opresc la capătul scării din lemn, de teamă să nu produc vre-o stricăciune. Îmi par foarte fragile. Fluierele pornesc de la diametre mai mici decât degetul unui copil, ajungând ca abia să poată fi cuprinse de palmele unui adult. Aflu de la el că de lungimea lor diferă și înălțimea sunetelor. Pot avea de la câțiva centimetri până la câțiva metri. Timbrul este stabilit mai ales de forma tubului și mai puțin de materialul din care acesta este confecționat, în general din staniu, aliaje staniu- plumb, zinc dar și din lemn.
Unde apeși… și unde cântă!
Sunt curios să aflu de unde și cum a apărut această pasiune. Se spune că instrumentul își caută și așteaptă artistul. Este de loc din comuna Faraoani, satul Valea Mare, Bacău. A bătut la porțile lumii de Sf. Nicolae, anul 1967. Cu toate acestea, părinții, Elena și Anton, l-au botezat Ioan, așa cum era datina, să poarte numele bunicului. „De unde pasiunea? Cred că primul instrument a fost de vină acordeonul.
Am început să cânt la el de mic. Tata a făcut și el Școala Populară de Artă la Bacău. Cânta la acordeon într-o formație, într-o trupă cum spuneau ei. Erau invitați la diferite evenimente. Văzând cum stau lângă el, urmărndu-l mereu cum cântă, și-a dat seama probabil că îmi place, așă că m-a dat și pe mine la școală. Eram în clasa a șasea. Am făcut trei ani cu tovarășa profesoară, cum se spunea pe atuncea, Elidia Soroagă. Era nemțoaică. Cânta la acordeon dumnezeiește.
Începea cu polcile și marșurile alea ale lor, de săreau tălpile. După nouăzeci a plecat înapoi în Germania. Pe la 12-13 ani, era așa ca o competiție între noi băieții, cine să tragă foalele la orga de la biserica din sat. Nu erau pe atunci suflante cu motoare electrice. Mulți băieți erau mai vânjoși ca mine, asa că nu prea apucam. Mă mutam și eu și stăteam mai aproape de organist.
Urmăream ce face. Atunci am descoperit un lucru care m-a minunat pe vremea aceea. Claviatura este orizontală. Cum se întâmpla de apasa clapele într-un loc și sunetul se auzea în altul, orga fiind în spatele organistului? Și mai avea niște butoane pe care le acționa, de suna ba într-un fel, ba în altul.
Acest lucru a devenit fascinant pentru mine. Intâmplarea a făcut ca tot pe atunci preotul parohiei, Blaj Ciril, să dorească să pună o suflantă electrică la orgă. Tata lucrând la Letea, fiind un bun sudor, un bun meseriaș, a fost chemat să ajute.
M-a luat și pe mine. Lucrând ei acolo, pentru că totul era improvizat, adaptat, aveau nevoie de cineva să apese pe clape, să testeze dacă suflanta face față consumului de vânt al orgii. Când m-am văzut la orgă pentru prima dată, atunci, și am apăsat toate butoanele și am auzit ce sunete ies, mi-am zis: acordeonul e depășit.
A rămas și acum, doar de suflet. Și din acel moment… tot am stat pe lângă cantor. Întâmplarea a făcut ca în 1984, să treacă la cele veșnice. Atunci i-am spus tatei că eu aș vrea să cânt la orgă, în locul lui. Tata a venit la Bacău, la cel care avea să-mi devină mentor, Anton Soare, în vara lui 1985.
Acesta m-a luat la el în timpul Postului Paștelui, și într-o vară m-a pregătit pentru cântatul liturgic. În toamnă, de hramul parohiei noastre, la Valea Mare, pe 29 septembrie, am cântat toată slujba. Și n-am terminat nici toate studiile cu domnul Soare, pentru că n-am mai putut să vin. Cântam la slujbe toată ziua, toată seara. Fiind toată ziua acolo nu am putu să stau numai la clape și să nu caut răspuns întrebării, de ce apeși într-un loc și cântă în altul? Și am intrat prin ușa din spate, unde am descoperit o pădure de fluiere. Am rămas fascinat. De acolo a început dorința de a descifra această taină a meșteșugului orgii.”
În 1991 a plecat la București. A ajuns organist la Catedrala Sf. Iosif. Acolo a început, cu domnul Gheorghe Șchiopescu, care avea în întreținere instrumentele de la Sala Radio, de la Ateneul Român, de la catedrala unde cănta. A mers cu el tot timpul, să-l ajute să facă mentenanța tehnico-muzicală. Nu s-a mulțumit cu atât. A tradus din germană, nu în totalitate, pentru că volumul are o mie de pagini „Arta construcției de orgi”.
Pentru a înțelege noțiunile de fizică, acustică, muzică, matematică, ajungând astfel să-și utilize un atelier cu cu mașinile necesare, pentru a experimenta, învăța, compara și construi. Au durat câțiva ani. S-a căsătorit în 1995, cu Tereza, asistentă medicală. Au împreună doi băieți de 18 și 20 de ani, Marian și Sebastian, care momentan au alte pasiuni.
Asta e… continuare în numărul viitor!
Explicație foto 01
Fotografie din articolul apărut în ziarul Neueste Nachrichten, regiunea Badische, Germania, 23 mai 2014.
02 Ioan Bejan și „pădurea de fluiere” la Bacău
03 Dupa coborârea consolei, în biserica din orașul Kuppenheim.
