Evoluție pe toate planurile. Întrebarea este până unde poți ridica sau coborî ștacheta și dacă există limite. Mai vine ospătarul pe stânga, pe dreapta? Nu ții coatele pe masă și nu tropăi farfuria, îndesând un cuțit care nu taie, când lângă tine stă un june sau o jună, echipați impecabil, cu șervetul pe braț și-ți numără îmbucăturile.
Nu e suficient că sunt microfoane peste tot, trebuie să mai tragă și ei cu urechea. Pocnitul din degete era ceva firesc… odată. Mai ales la o petrecere „sănătoasă”. Ridicai mâna, frecai pentru efectul acustic aceleași degete cu care-ți faci cruce… poc! Și auzeai… „Vine băiatuuu! Nu simțeai când te servește, nu-ți băga pe gât vinul casei, și nu-ți aducea nota de plată, mascată și pasată discret, de parcă ce-ai consumat era de furat. Venea băiatu când simțea că ajungi să te împrumuți și scotea carnețelu.
Nu strigai după el… Nota! Ăștia dispar exact când vrei să achiți consumația, de jenă ca nu ai comandat mai mult. „Ce-am avut aici? Patru baterii de vin… Gheața e din partea casei! Două antricoate și două cotlete…! La doamne…? Două café frapé! Și tu-i spuneai, că nu era inventat TVA-ul, trece nene și data zilei la nota de plată. Scăpai mai ieftin la începutul lunii. Mai nostim era că uitai de ceas – stresul nu era ca acum, și vedeai, în loc de comeseni, numai picioare de scaune pe mese.
„Băiatu” te conducea politicos afară, cu tot cu lăutari, nu-ți umbla la buzunare, și-ți găsea și un taxi. Ce puteai să-i spui soției? Dragă…! Decât bolnav în pat, puncte – puncte, mai bine pun și eu, spre pomenire, o cărămidă la crâșma „Ăluia”. Aleluia! Asta e! Acum la nouă seara tragi cu tunul prin centru. Nici țipenie. Totuși, dacă stai cu domnu’ Costel Marian la povești, nu pleci nici acum prea repede acasă. Ne știm de mult, de când era șef de sală la Decebal, și m-am bucurat să-l revăd, pensionar (el), tot în activitate.
Dacă nu eram corect, nu rezistam atâția ani
Reflexele unei vieți. Vorbim, glumim. Stă cu spatele la sală. Este o altă locație (publicitatea costă!). Întoarce capul la fiecare zgomot. Una din regulile nescrise ale fotoreporterului este să aibă cel puțin doi pereți în spate. M-am așezat primul. Ale ospătarului șef… cam la fel. Să nu iasă în evidență. Să aibă toate mesele sub control… și pe cei care servesc. Să atenționeze bucătarii. Să analizeze comportamentul clienților, unii mai pleacă fară să plătească, și… multe, multe altele.
„Zece a zecea, patruzeci și nouă. Asta-i vârsta. Întrebare seacă, răspuns sec. Nu-i dai anii, dar el susține că… o simte. „Săream trei trepte odată cu măinile pline de platouri! Acum…? mă uit și la trepte.” Nu și-a pierdut nici umorul, nici optimismul. „La cinsprezece ani am intrat în servici, în șaizeci și patru. Ajutor de ospătar la Parcul Trandafirilor. Nu mai găsești acum moșnegi ca mine în comerț. La șaptesprezece am plecat de acolo, la școală, la Tg Mureș. Doi ani. Cu Eugen Popa, Mihai Enache… grupa veche.
Erau mai multe specializări. Eu am fost la ospătari. Imediat după, m-au luat în armată. La Șimleul Silvaniei, 01307 artilerie. N-am cum să uit niciodată. Aveam un maior de la Săucești, Cristea îi zicea. Era cât ursul. Mare frate! Eram prostănaci, mititei, recruți, și ne proteja de ardelenii din ciclul doi. Pe mine m-a băgat la popota ofițerilor. N-aveam treabă. Plecam la cumpărături, aduceam alimente. Acolo am văzut prima data brigani (bivoli).
Am învățat să lucrez, să tai carnea, să tranșez, vite, oi, tauri. Ele veneau sacrificate, dar un mușchi, ca să iasă bine la grătar, trebuie să-l știi.”
Nu a simțit nevoia să rămână pe alte coclauri după armată. A venit ospătar la Acapulco, (cartierul Aviatori), apoi mai spre centru, la Marinarul, pe Insulă (nu erau copaci pe atunci), la Select, Bistrița.
Viitoarea soție, Claudia, era cea mai tare barmaniță din Bacău, la Decebal. Bistrița ținea de TAPL (Trustul de Alimentație Publică Locală iar Decebal, de Oficiul Județean de Turism (OJT).
„Tot fugeam cam des acolo, tânăr năbădăios. Ne-am căsătorit. Cei din conducere ne-au înțeles așa că m-am mutat cu serviciul și mai la centru. Am lucrat ca șef de sală, la Decebal, până când m-am îmbolnăvit. Mai aveam câțiva ani până la pensie. Când ești corect și pui prea mult suflet, oboseala se adună și organismul nu mai reacționează cum vrei. Dar nici nu poți sta. Amândoi avem probleme de sănătate. Pensia abia ajunge pentru medicamente. Păcat de nivelul la care am coborât. Dacă cei din minister, mă refer la Industria Turismului, ar fi dat măcar odată cu mopul… multe ar arăta altfel în țara asta”.
Consumatorul!
El face regula! „Din optzeci, ținând de OJT, eram obligați să facem echipe care să meargă în sezon, pe Litoral. Echipa de la Bacău era renumită la Cap Aurora. Veneau ăia să ne bage pe gât bere proastă. Trebuia s-o primești. O duceam la beci și vindeam Mărgineni. La litru sticla și la halbă, din butoaie. Veneau camioanele… Și bună mai era. Ce Azuga? Ospătarii câștigau bine. Știam să ne promovăm zona.”
Întorcând puțin timpul, mai ales cei care nu ne-am ramolit de tot, fiecare local din Bacău avea clienții lui. La Decebal veneau polonezii. Kentul era douăzeci de lei. Salonul Albastru era pentru ștabii din partid, miliție, securitate. Plus piața neagră, frații Barzoto, Moto… Armata era cu RMB-ul.
„Aveam 117 angajați în subordine, numai la restaurant. Patru terase, baruri, saloane, bucătărie, în două schimburi. Atunci de ce se putea? Cine să-ți mai facă meserie acum, cănd unii patroni angajează personal în probă, o lună-două, și-l scoate pe debutant și lipsă la inventar!”
Continui, așa… de dragul nostalgiei. La Bistrița, în Pod , se opreau tinerii care făceau ture de centru. În salonul mare, șoferii de la Irta, de la Hidrotehnica, de la Construcția, pescarii. Moldova era pentru închiriat camere, ca și Dumbrava sau hotelul teatrului.
La Select… fetele care trebuiau… tratate. Miorița, Gambrinus, Acapulco, Dallas, Cățeaua Leșinată, erau arondate fabricilor din zonă. Trei zile, de două ori pe lună, avans și lichidare, duduia Bacăul.
Bătutul în țeavă era ceva la ordinea… nopții, pentru că, nu-i așa? onomastici sunt tot anul! Ah ce viață! Acum nu poți trage un vânt, că te aude tot cartierul, ba te mai și amendează.
Mai cerea un prunc țâță, își bătea altul nevasta… Deschizi seara termopanul și-ți țiuie urechile a pustiu. Nu sunt bani! Cum naiba înainte erau, că tot de la o leafă la alta îi lungeam!?
Ospatarul Costel Marian, bunic a doi gemeni, fată și băiat în clasa a cincea, lucrează încă. A făcut-o toata viața. Își aduce aminte și de alți meseriași: Apetrei, Dracea, Juncu, Stoleru, Strugaru, Popa, Porumb… lista e lungă.
Vin lupii tineri din urmă, școliți la duelul pestelcei, pentru că foamea și setea nu vor fi ostoite niciodată.
Importantă rămâne totuși și… arta servirii!
