Sincer, îmi place tot ce văd în vara asta prin oraş. Adică, dom’le, e ceva. E ALTCEVA. Chiar dacă, istoric, Bacăul nu prea are ce să arate (comparativ cu alte citadele care „mustesc” a istorie, gen Cluj, Iaşi, Timişoara sau Bucureşti – şi asta pentru ai lor nu le-au dărâmat, făcând loc hidoaselor sedii de bănci sau blocuri de birouri). Măcar, edilii se străduiesc să mai animeze cumva viaţa burgului. Bunăoară, toată mişcarea asta cu dacii şi romanii. Ştiu, nu suntem singurii.
Nici vechile cetăţi n-au fost doar…una. Fără a minimiza nicicum evenimentul, admir faptul că o mână de oameni reuşeşte să-i introducă pe băcăuani în acest soi de activităţi interactive. Căci, nu-i aşa?, ne cam săturasem să tot stăm şi să privim la actori ori artişti, mai mult sau mai puţin talentaţi, care, de multe ori, din raţiuni neştiute de nimeni, pe scenă, mai mult mimau actul artistic, lăsând CD-ul să-şi facă treaba. Or, tocmai acest gen de activităţi ne mai responsabilizează, cumva, să ne educăm copiii sau nepoţii în spiritul respectului faţă de strămoşi, faţăde istorie, de originea neamului.
Înainte vreme, căutam astfel de acţiuni pe la vecinii mai din nordul provinciei sau prin ţară, în special, în zona Ardealului. Şi chiar găseam, însă, cu alt preţ: bani pentru deplasare, cazare, oboseala drumului, timpul etc. Acum, că le-avem aici pe toate, nu poate decât să însemne un bun…început, sperând, fireşte, ca evenimentul să aibă continuitate.
Pentru că ideile bune încântă pe oricine. Plus că ne mai facem şi noi cumva cunoscuţi în lumea asta. Şi nu doar prin înfrăţirea cu alte oraşe mai dezvoltate din lume (gest parafat şi uitat în album). Urmează, sper, insula de agrement – punct nevralgic pe harta Bacăului – căci Piatra Neamţ ne-a cam luat-o înainte. Din nou.
