Despre vremurile de altadata, de vorba cu Simion Seica, un „tânar” de 85 de ani, din comuna Parincea
La 85 de ani, Simion Seica se misca agil ca un tinerel. Agila ii este si mintea, si vorba. Si scrisul cu care, de mai bine de sase ani, umple caiete intregi de versuri nascocite chiar de el. Batrânetea nu-l afecteaza cât il afecteaza dorul de copiii plecati in cele strainataturi. L-am gasit acasa, in satul Nanesti, din comuna Parincea, asteptând Sarbatorile impreuna cu sotia sa.
Cum era de Craciun si de Anul Nou in copilaria dumneavoastra?
Dintr-un anumit punct de vedere era foarte greu: erau drumurile rele, erau multi copii, multe capre, multe plugusoare si se mai intâlneau si se mai bateau, ca unii se mai imbatau. Dar, in rest, oamenii de la casa la casa isi pastrau foarte bine sarbatorile. Erau bine primiti cu totii, fie ca veneau cu uratul sau cu capra si erau oamenii dornici sa-I vada si sa-I asculte. Ca nu aveau televizoare, nu aveau alte lucruri la care sa se uite. Stateau la geam sa vada care ura mai frumos, care era mai frumos imbracat. Se faceau capre, caluti, cerbi, ursi, cu astea trei de la urma am fost si eu.
Cum era cu ursul, ca pe aici nu sunt asemenea animale, sa le luati blana?
Am facut un urs din stuf, de ziceau oamenii ca e adevarat. Am fost la un invatator din sat si când o iesit la poarta sa ne primeasca, a vrut sa-o cheme si pe nevasta-sa. Frate-miu era ursul si era asa, mai „vesel” si când juca, mai dadea si cu labele, ca invatatorul o zis catre sotie „Alina, nu mai iesi, ca aista-i urs adevarat si cine stie ci-ti faci!” Ne-am dus apoi la un satean, care, când o vazut ursul, a iesit cu pusca. Asa ca i-am spus fratelui meu: „Ma, nu cumva sa faci o prostie ca prostul asta poate sa traga in tine!”. Si pe urma ne-am dus la o baba si am intrebat-o daca primeste ursul. „Il primesc, cum sa nu, il primesc”, a raspuns ea. Da’ când o vazut ca o intrat matahala in casa, o luat dindata clestele de la soba si s-o bagat sub pat. Daca o vazut asta, fratele meu a inceput sa mai faca smecherii, se mai dadea catre ea. Dar baba, de acolo, de sub pat, tipa: „stai cuminte, ursule, ca iti rup ghearele cu clestele”. La urma, dupa ce am terminat de jucat, ne-a spus: „hai, luati de acolo niste bani, dar mai lasati si la altii, ca mai vin copii”. Am luat cinci lei, i-am lasat babei banii. Ne-am dus apoi, la altul, unde, când o vazut ursul, copiii – câti erau de multi -, toti s-au ascuns dupa soba; n-o mai ramas unul!
Când se pleca la urat?
Plecau intâi caprele pe la ora doua. Cu uratul se pleca pe la patru seara. Intâi copiii cei mai maruntei, pe urma cei mai mari. Pâna pe la miezul noptii se tot umbla. Era frumos, erau urete frumoase. Viata era in forfota, in miscare. Oamenii erau veseli, bucurosi c-au venit sarbatorile. Se si postea pe atuncea, nu era ca acuma. Cine mai posteste in zilele noastre? Poate vreo baba-doua. Era alta viata…
Si ce primeati? Bani, nuci, colaci?
Mi-au placut toate ritualurile astea pentru ca si pe noi ne bucurau. Pe urma, bucuria copilului care era? Se dadeau niste bani, nu se dadeau decât bani putini, nuci nu se dadeau pe la noi, se dadeau colaci de nu-i puteai duce cu traistile. Cum ajungeam acasa, imediat, eu si frate-miu ne ciondaneam de la colaci. Banii ii tineam separat.
Ce urete si colinde erau?
Baietii care erau prin scoli, veneau si faceau plugul cu boi, apoi veneau cu banda lui Jianu, si acum mai tin minte niste versuri: „Io-s Jianu-ngrozitor/ Si fac prada si omor/ Unde-s tufele mai mic/ Zac in sânge boieri mici/ Unde-s tufele mai mari/ Zac in sânge boieri mari”. Prin timpul razboiului – când eu eram deja marisor – era un plugusor facut atuncea pe front. Zicea asa: „Român plugar/ Cu suman si cu itar/ Cu caciula pe-o ureche/ Pusa dupa moda veche”… si mai departe: „In Transnistria pe plai/ Ara regele Mihai/ Maresalu-n urma lui/ Strânge rodul câmpului/ Stan Andrei si Iancu Iarca/ Ara câmpul din Tatarca/ Semanând in calea lor/ Flori si visuri pe ogor”. Era lung si lumea, cum se mai schimbase, stateau toti pe la geamuri sa vada cine vine cu asa o uratura. Astazi, asta e realitatea, copiii vin pâna pe la 7-8 si pe urma nu mai vezi niciunul. Stau la televizor… Capre nici nu se mai fac la noi in sat… Mai era un colind cu Florile dalbe: „In gradina am ratacit/ Cu o albina m-am intâlnit/ Albina strângea din flori/ Ceara pentru Sarbatori/ Din ceara faceau faclii/ Sa le dea Sântei Marii/ Facliile se aprindeau/ Ingerii in Rai râdeau”.
Au fost alte timpuri?
Situatia a fost prielnica pentru timpurile acelea. Acuma, daca ar fi sa mai vina la usa niste golani, incui usa, nu-i mai primesti. Atunci nu erau hoti din astia… Aveau legea lor… Pe de alta parte, e foarte rau ca s-au pierdut obiceiurile astea… Nici oamenii nu mai sunt. Uite, de aici pâna la capatul strazii asteia erau 17 case. Acuma mai sunt cinci. Atunci lumea se pregatea cu mare atentie, mai ales cei care aveau fete de maritat. Erau lucrurile pregatite din timp si cu mare migala. Daca intrai in casa, te serveau, nu se punea problema sa nu-ti dea un pahar de vin. Lumea astepta Sarbatorile cu bucurie. Erau toata vara pe câmp, toata toamna la fel, si acuma când se strângeau acasa, erau bucurosi sa se distreze si ei. Erau si in vremea razboiului, timpuri foarte grele, dar dupa razboi pâna incoace, catre vremurile noastre, se distrau oamenii.
„Nu m-am dat batut niciodata”
Simion Seica a fost, pe unde a lucrat, responsabil cu protectia muncii. De altfel, la iesirea din casa, a lipit pe perete un afis: „Atentie, prag inalt. Pericol de cadere. Proprietarul”.
„Pe unde am fost, au incercat unii sa-mi faca reclamatii, sa ma dea afara. Am plecat eu pâna la urma, in alta parte si, de cum am plecat de acolo, a cazut o usa peste unul, a facut explozie un cauciuc si a rupt picioarele la un sudor si s-au mai intâmplat si altele si toti voiau sa ma aduca inapoi. Le-am zis: «Domnilor, nu va suparati, dar inapoi nu mai vin». Au fost multe greutati, dar nu m-am dat niciodata batut.
Acum opt ani am fost la Institutul «Matei Bals» la Bucuresti cu probleme cu ficatul. Era acolo unul cam la 40 de ani care statea de trei zile cu patura pe el, nu misca. M-am uitat la ala, care statea pe burta, m-am spalat pe ochi, ca-mi dadusera ceva si am dormit o zi si jumatate, am mâncat si am stat sa ma gândesc: «ma, asta o sa moara aicea si o sa ma sperie. Cine stie ce patesc aicea cu aista»…
Si ma duc la el acolo – am avut de-a face cu vacari, am avut de-a face cu tractoristi, cu ingineri, cu maistri, cu fel de fel de oameni din toate soiurile. Am luat patura de pe el si i-am zis: «mai omule, asculta, cu mine nu-ti merge: ori manânci, ori pleci de aici, ca eu te dau afara, nu o sa stai tu aicea sa ma sperii sa nu mai ajung acasa»…
Pâna la urma l-am luat, l-am dat la marginea patului si i-a, zis: «Ce vrei? Vrei sa mori? Pe sala! Daca nu, la apa!» L-am luat târâs, l-am spalat pe ochi, cu mare greu l-am facut de o mâncat olecutica. Trei zile nu mâncase si nu desclestase gura. Doua zile daca mai statea se putea ineca cu limba. O venit a doua zi si doctorul care si-a facut cruce când l-a vazut. A treia zi i-au dat drumul acasa si am ramas prieteni si azi.”
