Aproape 4.000 de suflete locuiesc și trăiesc în comuna Faraoani, o scădere dramatică de peste 1000 de locuitori, față de recensământul din 2002. În 1988, statistica înregistra peste 5000 de suflete, oameni harnici, familii solide, stabile.
Pe 22, 24 și 25 august 1988, 23 dintre ei au fost scoși din statistică: au murit într-un cumplit accident, la granița dintre județele Bacău și Harghita, pe malul râului Uz, în apropiere de Tabăra pentru copii de la Valea Uzului.
În aceeași tragedie și-au găsit sfârșitul și patru persoane din Orbeni. În total, au murit 27 de oameni.
S-a întâmplat în fatidica zi de 21 august 1988. Era duminică, cu doar două zile înainte de marea sărbătoare de la 23 august. Peste 60 de persoane, majoritatea copii între 14 și 18 ani, s-au urcat într-o mașină de tip Saviem, cu remorcă. Părinții le-au dat drumul cu strângere de inimă. Era prima oară când plecau din sat, departe, singuri. I-au condus la mașină, i-au pus să se roage. „Am plecat să vedem și noi lumea”, ar fi spus unul dintre ei.
„Am vorbit cu soția (Dumnezeu să o ierte, că s-a prăpădit și ea între timp) – și am zis să-l lăsăm. Avea, doar, avea 16 ani. Era ca o vacanță, noi nu aveam bani pentru tabere, pentru excursii. Daniel, copilul nostru, m-a rugat să-i dau și briceagul meu, îl țineam la curea. I l-am dat. L-am sărutat pe frunte și i-am spus să aibă grijă, să fie cuminte. Am cedat rugăminților lui, se ducea cu prietenii. Așa se întâmpla în fiecare an, la noi în sat”, îmi spune cu ochii în lacrimi, după 26 de ani, Petre Duma, tatăl lui Daniel Duma, mort și el în acel accident. Cu aceeași mașină a plecat și Iacinta Pal Farcas, tot de 16 ani.
Tragedia
In remorca au pus bagajele, plecau pentru 10 zile, in masina, pe banci, au stat inghesuiti toti, dar nu conta. Veselie mare, copiii cântau, glumeau, salutau oamenii pe drum. Destinatia era localitatea Sânmartin-Simeon, judetul Harghita. Nu au mai ajuns. Soferul, de frica Militiei, a luat hotarârea sa paraseasca drumul principal, Comanesti – Miercurea Ciuc, si a preferat unul laturalnic, mai scurt, Darmanesti –Valea Uzului, in cea mai mare parte un drum forestier, greu.
“Sa stiti ca de la plecare a fost cu ghinion, masina era sa se rastoarne când a intors, in sat, iar pe drum, soferul a fost amendat pentru ca eram prea multi in masina si nici nu era destinata pentru persoane”, imi spune Iacinta Pal Farcas (acum Ciuraru), o supravietuitoare a carnagiului ce urma doar peste doua ore de la plecare. Drumul serpuia pe malul râului Uz: “Si acum imi suna in cap zgomotul apei reci, vijelioasa”, afirma un alt supravietuitor, care a mers, dupa 20 de ani, la locul accidentului.
Amintirile se deruleza greu. Ochii nu mai au putere sa te priveasca in fata, fiecare pastreaza crâmpeie din acea seara. Acum, nu amanuntele conteaza. Era ora 19.00. Masina se deplasa greu pe drumul forestier. Se facuse liniste. Se apropiau de Tabara. Trebuiau sa treaca peste un pod, din fata venea o masina mica, o Dacie rosie, unii spun ca era de culoare neagra.
Soferul de pe Saviem, incarcata la maxim, instabila, a ferit Dacia, care ar fi fortat intrarea pe pod, a tras dreapta, a trecut podul, insa remorca s-a agatat de capul de pod, a alunecat pe marginea moale, a tras si masina dupa ea, care s-a rasturnat in râu, cu rotile in sus, iar remorca a venit peste ea. Fractiuni de secunda. Pasagerii din partea stânga au fost aruncati in apa sau pe malul celalalt, altii, din partea dreapta si din mijloc, au fost prinsi sub caroserie, sub obloane.
Secundele se scugeau. Liniste totala. Apoi…valea s-a umplut de strigate, vaiete, chemari, plânsete. Unii au murit imediat striviti de obloane, altii inecati, multi raniti.
Vorbeste o supravietuitoare
O las pe Iacinta sa povesteasca. “Masina era ca o cutie de chibrituri, nimeni nu putea iesi, apa se strânsese sub obloane. Pe mine m-a prins de la mijloc in jos, stateam cu picioarele in apa, chiar lânga rezervor, la fel si Augustin Barbut, care a scapat si el, a devenit apoi preot carmelit. Se auzeau tipete, unii plângeau si isi strigau mama sau tata.
Eu ii spuneam soferului sa ma scoata de acolo, ca el m-a bagat, vreau la mama, vreau la mama, ii tot spuneam. El alerga fara rost de colo-colo. Erau morti lânga noi, se vedeau organe iesite din corp. Cineva se ruga sub caroserie, am auzit dupa aceea ca era tanti Varvara Roca. Toti spuneam Rozariu. Le spunea si celorlalti sa se roage. Parca era la biserica. Am stat acolo, in apa, vreo trei – patru ore.
Au venit mai multi oameni, nu stiu de unde, cred ca erau cei din masinile cele doua, poate si din altele, de la tabara, medici. Niciodata nu le-am putut multumi, o fac in rugaciunile mele. Au incercat, s-au chinuit sa ne scoata, insa nu puteau face mare lucru. Au scos un oblon. Au sapat cu mâinile pe lânga mine, pe sub mine, aveam spatele pe o piatra, un picior rupt. Lânga mine era un baiat din Orbeni, prins si el de oblon la piept. Striga si plângea, de rasuna padurea. Au reusit de m-au scos, insa cel din Orbeni murise deja.
La un moment dat nu se mai auzeau voci de sub masina. Cred ca multi murisera. Veneau salvarile, cineva m-a luat in brate si mi-a spus sa ma tin strâns de gâtul lui. Am lesinat, mi-am revenit in Salvare. M-au dus la spital, la Moinesti. Acolo au fost dusi multi dintre cei care au fost in masina. Era noapte. A venit un preot si ne-a spovedit. Veneau alti oameni si ne puneau sa povestim. Nu ne lasau in pace. Am auzit mai târziu ca erau militieni, securisti.”
Dupa patru-cinci ore a venit o macara, intre timp, cei care au scapat sau erau raniti au fost dusi in Tabara, la punctul sanitar, au primit ingrijiri. Din acest moment se isca invalmaseala, unii spun ca macaraua era prea mica pentru greutatea masinii si mecanismul s-a rupt, altii afirma ca macaragiul ar fi lesinat când a vazut ce a descoperit, dupa care masina a cazut iar peste cei aflati dedesupt, multi murind atunci, altii spun ca, dupa ridicare, toti erau morti. Amintiri. Se facuse 10-11 noaptea, salvarile carau ranitii si mortii, la Moinesti si in Bacau, la Morga.
Se aude in sat
Cineva, nu se stie cine, a anuntat la Faraoani, la preot, si la Salvare, la Militie. S-a auzit repede in tot satul, lumea s-a strâns la Primarie. Circulau liste, nume, nimic nu era sigur. Altii au auzit abia dimineata, luni.
Povesteste Petre Duma: “A doua zi, eu plecam la munca, lucram la ROMBET, si vad ca vine un nepot si, speriat, imi spune: Mosule, s-a intâmplat o catastrofa. Am inlemnit. Nu cumva…Si-mi spune ca masina a plecat, a luat-o prin Darmanesti, nu stiu de ce, a ajuns pâna la Tabara pentru copii de la Valea Uzului si s-a rasturnat.
Era pe la sapte, seara. Sunt multi morti. Are preotul lista cu ei, imi spune baiatul. M-am urcat pe motocicleta, impreuna cu sotia, si ne-am dus la spital. Veneau salvarile de la Moinesti, au inceput sa coboare: unul, doi, trei, cinci…, Daniel, baiatul nostru, nu era.
Cineva mi-a spus sa mergem la Morga. Când am intrat mi s-a facut rau. Erau 27 de trupuri, pe jos, aliniate, mergeai printre ei ca printre popice. L-am gasit, Danut era acolo, parca dormea. Se adunase lume multa, tipau, plângeau. Era jale mare. N-am vazut in viata mea atâta lume plângând.
Toata ziua am stat acolo. Spre seara ni l-au dat, au adus multe sicrie. Am scris numele baiatului pe el si l-am adus acasa, iar pe 25 august i-am inmormântat, pe toti, in aceeasi zi, in acelasi cimitir, la aceeasi ora.
De pe fiecare ulita iesea câte un sicriu. I-am asezat in fata bisericii, la rând, si le-a facut slujba la toti, dupa care, cu masinile, câte doi, trei, patru sau cinci in fiecare masina, i-am dus la cimitir. Pe Danut l-au dus prietenii, colegii, pe umeri, singurul care nu a fost pus pe masina. De atunci, când vad cartofi, in magazine, pe drum, pe câmp, mi se face rau, imi aduc aminte de baiatul meu, de Danu.”
“Comuna noastra era una bogata, se cultivau aici de toate, vita de vie, aveam livada, ferma de legume, aproape toti lucrau la gradina, erau de toate, si cartofi, multi cartofi, insa colectivistii nu primeau produse, munceau pe 2 lei ziua, de aceea, vara, in pauza dintre lucrari, cum era august, se duceau in judetele Harghita, Covasna, la munca, la scos cartofi, deoarece se intorceau acasa cu bani si produse.”
Adrian Solomon, primar al comunei Faraoani
Securitatea si partidul au interzis publicarea accidentului
Au trecut anii, amintirile se estompeaza. Dramele, tragediile de atunci au devenit povesti, legende, doar mamele, tatii, fratii si surorile celor care au murit in acea cumplita tragedie nu pot uita. Pastreaza fotografiile celor disparuti, inramate, cu doliu peste un colt, asezate la vedere, in odaile cele bune. Durerea este prea mare, neostoita, in suflet, in inima, traiesc zilnic cu amintirile, cu imaginea lor.
Timpul a trecut, sunt acum 26 de ani de la accident. In fiecare an, la Biserica din Faraoani, la cea din Valea Mare, la cimitir, s-au tinut slujbe de comemorare, la ultima, din 2013, a venit si PS Petru Gherghel, episcop al Diecezei de Iasi, in alti ani a participat si PS Aurel Perca, episcop auxiliar de Iasi. A fost ultima comemorare colectiva.
In ziua inmormântarii, satul s-a umplut de militieni, de securisti, erau peste tot, intreaga operatiune fiind supravegheata de pe un deal, de un zbir, de un secretar al partidului, de la judet. “Le era frica sa nu se intâmple ceva deosebit, sa nu se rascoale lumea, de parca ii mai ardea cuiva de razmerita”, spune Petre Duma.
Presa locala sau nationala nu a scris un rând, am cautat prin colectiile ziarelor din acele zile. Am luat pagina cu pagina: nimic, doar la Decese s-au publicat mai multe anunturi mortuare ale familiilor, rudelor.
Era 23 August, urma marea defilare, pozele “tovarasilor” umpleau paginile. Nici fotografii nu s-au facut multe, de frica militiei, doar un film, care a fost difuzat pe internet, multi ani mai târziu.
Monument pentru eroi
“Ei sunt eroii nostri, ei sunt victimele regimului trecut, care ducea o politica duplicitara, una se spunea, o spunea chiar marele conducator, si alta era realitatea. Nevoile, grijile pentru ziua de mâine, pentru a-si creste copiii, ii determina sa faca aceste sacrificii, sa plece in alte localitati.
Am sa va dau un exmplu: intr-un an, inginerul de la ferma legumicola a luat decizia sa recompenseze lucratorii si cu produse, le-au dat cartofi in contul unor zile de munca, insa mai marii de la judet au pus taranii sa aduca cartofii inapoi, iar inginerul a fost sanctionat.
Vedeti, asadar, pâna unde mergea ipocrizia regimului. Nu sunt eroi aceia care au gasit, cu toate riscurile, alte posibilitati de a asigura hrana copiilor? Nu pot fi considerati eroi? De aceea, vrem sa-i cinstim cum se cuvine, prin ridicarea unui monument in centrul comunei. Au murit atunci 23 de persoane din comuna, majoritatea copii de 14-18 ani, 19 din Faraoani, patru din Valea Mare. Din aceeasi masina au murit si patru din Orbeni.
Vrem ca in toamna anului viitor, sa reusim amplasarea monumentului in centrul satului, la scoala sau lânga Monumentul Eroilor din cele doua razboaie”, ne mai spune primarul Solomon.
Mortii nu-i mai invie nimeni
Iacinta Pal Ciuraru a fost adusa a doua zi la spitalul din Bacau, la fel ca toti ranitii din seara accidentului. A fost operata, fiind imobilizata in ghips pâna la mijloc, mai mult de o luna, dupa care a fost externata.
“Multumesc lui Dumnezeu, am avut noroc, ce ti-e dat de la Dumnezeu il primesti ca pe un dar. Eu am primit viata pentru a doua oara. Sufletul si inima mi-s grele, si dupa atâtia ani, pentru cei care nu au scapat, murind in chinuri. Acum, când imi adun amintirile, le judec altfel.”
Iacinta Pal Ciuraru, supravietuitoare
Soferul a scapat nevatamat. Cercetarile au fost facute de Militia din Harghita, iar dosarul, se spune, ar fi fost distrus dupa 10 ani. A fost un proces, afirma lumea, insa soferul nu a fost condamnat. Nimeni din Faraoani nu s-a constituit in parte civila, nu a avut pretentii materiale: mortii nu-i mai invie nimeni.
Iacinta Pal Ciuraru are acum doua fete, ambele cu vârstele copiilor care in 1988 au fost victime nevinovate ale unui stupid si tragic accident. “Gândurile mele se duc mereu la acea zi, insa nu le spun fetelor temerile mele, spaimele prin care am trecut si trec si acum, ele trebuie sa se bucure de viata, de cer senin. Nu-i usor nici acum, multi, poate prea multi isi cauta de munca in alte parti, departe de casa, in alte tari, pentru a-si face un rost. De ce?”, imi spune trista Iacinta.
Fluviul suferintei
Inmormântarea a avut loc pe 25 august. Cerul se inseninase, la slujba a participat si episcopul Petru Gherghel, care, dupa Liturghie, a vorbit oamenilor, i-a indemnat sa nu-L paraseasca pe Dumnezeu, sa fie uniti in credinta si sa se roage pentru sufletele celor disparuti tragic. Le-a vorbit despre suferinta lui Isus, ucis nevinovat. Nu le-a vorbit de accident. Peste tot erau ochi (albastri) si urechi.
Cortegiul funerar a pornit catre cimitir, mii de oameni i-au condus spre locul de veci. Un fluviu de oameni, un fluviu de suferinta. Coroane, flori, lacrimi, strigate de durere. Totul s-a oprit in loc când clopotul de la vechea biserica din cimitir a batut. Fiecare sicriu si-a gasit locul, lânga rude, bunici, parinti. 23 de gropi au cuprins trupurile copiilor, ale celor in vârsta, la aceeasi ora, asa cum le-a fost si moartea. Afara au ramas doar crucile, cu un nume pe ele. Afara au ramas si parintii, fratii, surorile, prietenii, pentru a-i plânge si pentru a se ruga, in fiecare zi, in fiecare ceas. Cei care au scapat din crunta incercare sunt acum oameni mari, asezati la locul lor, au la rândul lor copii. Altii s-au dus, si ei, la cimitir.
In fiecare an, pe 21 august, mortii sunt pomeniti la biserica, la cimitir. In 2015, numele lor va fi pe monumentul ridicat de comunitate in centrul satului. Spre vesnica amintire.
Duminica 21 august 1988, Valea Uzului
[wonderplugin_gallery id=”62″]
Aici odihnesc robii lui Dumnezeu
Andrei Angelica – 15 ani, Antal Mihai – 14 ani, Antal Burlacu Mihai – 16 ani, Antal M. Margareta – 44 ani, Maria Bortos – 15 ani, Andrei Margareta – 16 ani, Ciprian Ciceu – 14 ani, Maria P. Cancel – 46 ani, Marin Cancel – 17 ani (mama si fiu), Antonina Farcas – 14 ani, Carol P. Farcas – 18 ani, Varvara I. Farcas – 56 ani, Ioan I. Frincu – 14 ani, Ieronim Istoc – 15 ani, Cristian Patrascu – 12 ani, Adrian Patrascu – 14 ani, Cornelia A. Roca – 15 ani, Varvara P. Roca – 61 ani, Cristian Gh. Sabau – 15 ani, Verona M. Ghiurca – 54 ani (Valea Mare), Daniel Duma – 16 ani (Valea Mare), Luca Patrascu – 63 de ani (Valea Mare), Magda Huluban Farcas – 49 ani (Valea Mare).
(Pe crucea amplasata la locul accidentului sunt trecuti doar decedatii din comuna Faraoani)
