Ca orice poveste care are menirea de a ramâne doar o poveste, si aceasta incepe cu „a fost odata ca niciodata”… Povestea Irinei, fetita care s-a nascut la 6 ani este, insa, adevarata, oricât de incredibil ar parea si continua asa…
„M-am nascut intr-o gradina frumoasa la vârsta de 6 ani. Pâna la 6 ani, nu am amintiri. Prima mea amintire este din ziua in care, la 6 ani, am ajuns intr-o gradina unde am fost adusa alaturi de doua dintre surorile mele. S-a intâmplat dupa ce mama a murit. Nu mi-o aduc aminte pe mama, nu stiu de ce. Nu am niciun resentiment pentru ca eu, pâna la vârsta de 6 ani, atunci când am ajuns in acea gradina, nu am amintiri”…
Asa si-a inceput Irina Ghiurcusor, care acum are 20 de ani, povestea. Cu capul sus, cu privirea fixata in privirea mea, cu nicio inflexiune a vocii, cu niciun tremur, foarte clar, vorbe raspicate, frapant de lucide, ca si cum totul, absolut totul in ea, in viata ei este, dintotdeauna, calculat matematic. Matematica, pasiunea ei.
De altfel, ea este convinsa ca „toate se intâmpla cu un scop”, iar daca ar fi sa spuna ceva, din senin, unui oarecare trecator pe strada, acel ceva ar fi „viata trebuie traita!”. Iar viata incepe in momentul in care tu te-ai hotarât sa te (re)nasti…
Renasterea
Gradina in care Irina a renascut se afla in incinta Asociatiei Casa de Copii Sf. Maria din sat Barati, comuna Margineni, judetul Bacau. Acolo, la vârsta de 6 ani, a ajuns Irina, de loc din comuna Gioseni, dupa moartea mamei ei, impreuna cu alte doua surori. In total, sunt 9 frati, 8 fete si un baiat, cel din urma beneficiar al Centrului de Recuperare si Reabilitare a Persoanei cu Handicap Ungureni, cea mai mica dintre fete, aflata in plasament familial, eleva in clasa a VIII-a, patru dintre ele sunt cu familiile lor in Germania, unde lucreaza cu contract de munca in domeniul agricol, iar celelalte sunt beneficiare, de asemenea, de protectie sociala. Irina este cea de-a VII-a din familie, dupa 13 ani de protectie la Casa Sf. Maria, fiind, in prezent, beneficiara a proiectului Centrul de Integrare a Tinerilor din cadrul Asociatiei Betania din Bacau unde si locuieste. Este studenta in anul II, la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacau, la Contabilitate si Informatica de Gestiune si voluntar totodata al Asociatiei Casa de Copii Sf. Maria, acolo unde, ne spune ea, a renascut.
„Am stat acolo circa 13 ani, a fost atât de frumos, ca nu stiu cum sa povestesc. Surorile (maicile, n.r.) s-au purtat foarte frumos cu noi din prima secunda, iar lor le datorez dragostea mea pentru carte, faptul ca la vârsta mea stiu sa iau o decizie si sa ma descurc si faptul ca… eu cu fratii mei suntem cu adevarat o familie”, a povestit Irina. Desi separati de soarta, intre cei noua frati exista o legatura extrem de puternica si atât de sanatoasa ca… pare greu de crezut.
„Fetele sunt un model. Sunt devotate trup si suflet una, celeilalte. Este ceva ce rar intâlnesti in familii nedestramate. Lupta una pentru cealalta, sunt una pentru cealalta”, ne-a marturisit si Claudia Lovin, asistent social la Asociatia Betania, cea fara de care, Irina, desi o putea face, n-a vrut sa vorbeasca.
Despre viata ei la Casa Sf. Maria, Irina nu se poate opri din vorbit. Acolo a fost casa ei. Acolo a renascut, acolo a descoperit si a inteles ce inseamna iubire neconditionata, iertare si acceptare a ceea ce esti si-ti este dat. „Surorile (maicile, n.r.) au avut mare grija de mine, cu rândul, acolo, ne ocupam unii de altii, acolo am invatat sa cred in mine, sa cred in umanitate. Eram, toti cei de acolo, o familie adevarata, faceam lectii impreuna, ne jucam impreuna. Faceam pictura, teatru, lectura…”, a povestit, de data aceasta cu licar in priviri, Irina.
La Casa Sf. Maria, Irina a descoperit si gustul de carte, mai mult, in clasa a VII-a – primii opt ani i-a facut la Scoala din Barati – si-a dat seama ca-i place matematica, iar aceasta tot printr-o sora care ii ajuta pe copii la teme, dupa ce ei se intorceau de la ore.
„Eram in clasa a VII-a si, o sora (maica) care iubea matematica, a venit la noi sa ne ajute la teme. Ea a descoperit ca sunt buna la matematica, ea m-a facut sa inteleg ca-mi place matematica. Am inceput apoi, intens, pregatirea si, dupa clasa aVIII-a, am urmat Colegiul National Catolic Sf. Iosif din Bacau, profilul Matematica-Informatica”, a continuat Irina, propria-i poveste.
Mereu acasa
Odata cu implinirea vârstei de 18 ani, Irina a parasit Casa Sf. Maria, venind la Betania, la Centrul de Integrare a Tinerilor.
A parasit-o „pe hârtie”, pentru ca, beneficiar acum al proiectului de la Betania, Irina, si nu doar ea, ci toti prietenii ei de asemanatoare copilarie, sunt totodata voluntari ai Casei Sf. Maria din Barati si voluntari ai Asociatiei Betania.
„Este impresionant de-a dreptul sa-i cunoasteti pe acesti tineri. Toti cei care au iesit din centru, cel putin o data pe an, pun mâna de la mâna si se duc la copiii aflati acum la Sf. Maria, pentru a le darui din putinul lor. Le fac spectacole, se joaca impreuna, este impresionant”, a tinut sa marturiseasca asistent social Claudia Lovin, din cadrul Asociatiei Betania.
Irina se simte si acum, la Betania, tot acasa. „Cred ca sunt foarte norocoasa. La Sf. Maria am fost acasa, la Betania sunt acasa. Gândul meu de recunostinta este pentru toti acesti oameni care m-au tinut aproape de surorile mele, care nu ne-au lasat sa ne destramam, sa fim o familie, sa ne iubim. Pentru noi toate, acesti oameni care ne sunt alaturi de atâtia ani inseamna acasa!”, a spus tânara studenta. O studenta care promite. Care, de fapt, isi promite. Care viseaza la casa ei, la familia ei, la afacerea ei.
Despre vise
„Dar cine nu viseaza, doamna?”, a zâmbit Irina. „Poate ca daca nu as fi renascut la Sf. Maria, n-as fi avut vise. Asa, n-am amintiri. Sunt la prezent, iar viata mea este extraordinara. Am primit atâta dragoste ca n-am timp sa ma lamentez, sa ma ingrijorez. Cred in umanitate si mai cred ca pentru a reusi, un om are nevoie de minte, de constiinta, de indrumatori. Desigur, uneori ma gandesc ce-as fi fost daca n-ar fi fost asta povestea mea. Poate ca, daca nu ajungeam in acea gradina, acum, la 20 de ani, as fi avut cel mult opt clase si o mare de copii carora n-as fi stiut sa le fiu un indrumator…”.
Irina isi inghite lacrimile, isi ridica fruntea si zâmbeste, definind demnitatea…
„Visez, cum sa nu visez – continua Irina. Imi promit sa fiu cuminte si vreau ca dupa ce termin facultatea, sa ma duc in Germania, la surorile mele, sa invat limba germana, ca ele, sa fac un curs de specializare in domeniul contabil si sa ma stabilesc acolo. Mai am un an de facultate si plec…”. In Germania, surorile o asteapta. Povestea Irinei este povestea lor. Au plecat la munca legal, una dintre ele s-a stabilit definitiv, au familii, sunt implinite, sunt fericite.
Pâna sa ajunga in Germania, Irina mai are insa, ceva misiuni pe aici. Crearea de amintiri la prezent pentru copiii care, in fiecare an, renasc, independent de vointa lor, „totul cu un scop insa, matematic”, in vreo gradina sau alta…
