In anii 70- 80 ai secolului trecut, când atentatele faceau sute de morti in toata Europa Occidentala, niciunui guvern nu i-a trecut prin minte ca raspunsul la aceste crime ar fi restrângerea drepturilor si libertatilor cetatenesti.
Si erau zeci de organizatii, unele politice ca IRA in Irlanda de Nord, ETA in Spania, Brigazile rosii in Italia sau mafiote – Camorra sau Cosa Nostra care se razboiau cu politia si cu judecatorii. De prin 2003, de când cu atentatele de la Madrid, singurul raspuns al guvernelor este cresterea supravegherii concomitent cu restrângerea drepturilor.
In Franta, de exemplu, de la ultimele atentate este „stare de urgenta”, ceea ce inseamna ca sunt interzise manifestatiile si adunarile publice. Iar dupa evenimentele de la Bruxelles, voci venind din zona guvernamentala spun acelasi lucru: ca e nevoie de o supraveghere mai aprofundata, mai multi bani pentru serviciile secrete, pentru camere video, pentru interceptari si asa mai departe.
Iar poezia este recitata atât de similar peste tot incât incepi sa te intrebi cine i-a angajat, totusi, pe teroristi si cum naiba au intrat pe un aeroport cu explozibili in conditiile in care un cetatean obisnuit sta cu frica in sân pentru sticluta cu apa de gura din servieta care i-ar putea fi confiscata fara discutii pe motiv de pericol terorist.
Operatiunile sub steag fals nu sunt atât de straine guvernelor; sa ne amintim de acel plan american pentru invazia Cubei in anii ’60, plan care cuprindea inclusiv doborârea unor avioane civile, vina urmând sa fie aruncata pe umerii Havanei.
Conflictul din Vietnam a fost declansat de un fals atac al Hanoiului asupra unei nave americane la fel cum, razboiul americano-spaniol din 1898 a fost declansat de explozia convenabila a unui vas de razboi al SUA in Cuba. De ce s-ar dori, insa, limitarea libertatilor si supravegherea populatiei?
Ei, bine, cred ca un raspuns bun ar putea sa dea orice regim dictatorial de pe lumea asta.
