”Lăsați-mă mic, să pot să scriu, să respir!”

Unul dintre cei mai cunoscuți reportajiști români, Viorel Ilișoi, și-a lansat, sâmbătă seara, în Bacău (unde a fost prezent pentru prima oară ”în carne și slană” ca autor) cartea „Cele mai frumoase reportaje”.

Lansarea a avut loc în cadrul Clubului Cultural Decebal, fiind moderată de poetul Val Manescu; spre bucuria tuturor, moderatorul a ținut- după cum a spus-o chiar Viorel Ilișoi – cel mai scurt discurs din toate timpurile, reușind să condenseze esențialul. Discursul, de altfel, va figura la „gazeta de perete” de pe site-ul lui Ilișoi.

”Pentru că reportajele lui depășesc limitele presei de investigație și sunt, de fapt, proză scurtă de cea mai bună calitate literară, n-am să mă apuc acum să vă povestesc vreo întâmplare cuprinsă în acest volum, ca să nu stric plăcerea de a descoperi voi înșivă harul acestui moldovean ubicuu și ca să vă las să-l descoperiți camuflat într-o lume care este chiar a noastră, cu cotloane mai puțin vizibile cărora nu le acordăm, de obicei, prea multă atenție.

Viorel Ilișoi are o rarisimă calitate, pe cale de dispariție în presa românească de azi, și anume curajul de a releva adevăruri din oceanul de minciuni și prejudecăți emanate de mass-media contemporană.

Și de a scoate senzaționalul din banal. O face cu farmec, cu delicatețe, cu poezie și umor, cu autoironie, dar mai ales cu iubire incandescentă pentru ființa umană. Numai el știe cum, ne face empatici cu oameni care ne sunt contemporani, dar pe care nu prea-i vedem sau nu ne place să-i vedem.

Poveștile lui sunt alcătuite din imagini în mișcare, fiecare dintre ele poate fi transformată într-un scenariu de film de acțiune cu eroi pe care și i-ai dori alături pentru că respiră, se bucură, suferă și iubesc sau urăsc aidoma ție în același Iad cotidian ca și tine. Un Iad care dispare odată cu începutul poveștii”, a spus Val Mănescu.

După prezentarea cărții a urmat o sesiune de întrebări și răspunsuri, care a dezvăluit secretul scurtimii discursului lui Val Mănescu: acesta și-a păstrat pentru secțiunea de întrebări o parte din informații. Redăm în continuare, momente din savurosul dialog purtat între Val Mănescu și Viorel Ilișoi, în fața unui public (neașteptat de) generos și… ”empatic”.

Val Mănescu: Cum ai ajuns aici?

Viorel Ilișoi: Am alunecat pe o banană! Bănuiesc că întrebarea nu se referă la cum am ajuns la Bacău și să vă fi răspuns că prin Focșani. Întrebarea se referă, cu siguranță, la cum am ajuns aici, la această carte (49, n.r.), la această vârstă a experienței mele de jurnalist. Și banana despre care am vorbit e banana care a stat pe drumul destinului meu în tinerețe și m-a dus întâmplător spre jurnalism. Puteam să mă fac… Dar ce nu puteam eu să mă fac la vârsta aia! Puteam să mă fac orice, eram așa de ambițios și capabil de orice. Acuma m-am lecuit de multe, am devenit ziarist și în continuare devin.

Val Mănescu: Cum ți-ar plăcea să vorbească despre tine prietenii?

Viorel Ilișoi: În varianta arogantă mi-ar plăcea să vorbească așa cum ai vorbit tu acuma, dar ar fi prea mult să capeți zilnic asemenea elogii generoase, susținute și cu argumente din text, argumentele tale, deisgur. Nu știu dacă eu aș fi de acord peste tot cu ele. În mod intim sunt, dar nu pot să le recunosc într-o modestie, dintr-o teamă de a-ți asuma niște elogii pentru că astea te obligă. În momentul când eu ies pe ușa asta, trebuie să pășesc asemenea celui mai mare reporter în viață. E o nebunie!

V. Mănescu: Păi, așa ești considerat!

V. Ilișoi: E greu, cum să spui ”cel mai bun reporter”? Aproape că mă revoltă chestia asta, fiindcă știu atât de mulți reporteri extrordinari, unii mai tineri, unii cu adevărat geniali. Nu e ca-n sport, acolo e simplu, pui fotografia, cronometrul și spui că aleargă cel mai tare sau ridică cea mai mare greutate. În domeniul ăsta (jurnalism, n.r.) nu poți să faci clasamente, cu atâta lejeritate să ridici pe unul deasupra celuilalt. Te obligă pe tine prea mult, îi condamnă la ignorare pe ceilalți. Sunt foarte mulți reporteri buni, eu îi citesc cu plăcere, scriu și ei cum pot, au plecat de pe la ziare, s-au dus pe la ONG-uri, pe la site-uri unde veți găsi foarte multe texte extraordinare. Poate mai puțin în reportaj pentru că e un gen mai special, mai puțin căutat, mai costisitor, pe care nu vrea nimeni să-l finanțeze, dar ei scriu extrordinar în anchete, în alte genuri jurnalistice.
Presa noastră risipită, pribegită peste tot are o mulțime de talente extraordinare. A spune despre cineva că este cel mai bun, doar așa, din simpatie, este o nedreptate care se face tuturor celorlalți și o sarcină enormă care ți se pune ție în spinare. Aproape că nu mai poți să trăiești pentru că nu mai nimic de făcut decât să cari povara aia. Lăsați-mă mic, să pot să scriu, să respir!

V. Mănescu: Care este calitatea ta forte, în afară de modestie, că asta ai dovedit-o din plin, și de curaj?

V. Ilișoi: Sunt cel mai modest din lumea aceasta! Cea mai mare calitate a mea ca reporter ( că altceva eu nu însemn nimic; dacă mi-ai luat reportajele, sunt nenea din Bragadiru care poartă mărimea 62) este empatia cu personajul. E ceea ce nu am văzut la alți reporteri care scriu excelent, stilul îi ajută, dar nu simt sau nu-l simt îndeajuns sau nu simt cum aș vrea eu, personajul. Cred că asta m-a diferențiat pe mine puțin. Cred că aceasta este calitatea mea (cu asta m-am născut, adică), empatia, celelalte sunt merite, adică sunt lucruri pe care eu mi le-am construit și mi le-am însușit temeinic.

V. Mănescu: Ce ți-ar plăcea să înveți să faci la vârsta asta?

Ilișoi: Să conduc mașina! Am dat examen de două ori anul ăsta, am căzut! Nu sunt suficient de atent la condus, de aia am căzut. Eu mă uit la copaci, văd peisaje când eu trebuie să văd, de fapt, doar semne de circulație. Să-mi iau carnetul de șofer e idealul vieții mele recente.

Mănescu: De ce ți-e frică, Viorel?

Ilișoi: De slăbiciunile mele. Sunt inamicul meu cel mai tenace.

Mănescu: Dacă ai putea să schimbi destinul, să o iei de la zero dacă te-ai fi născut acum 15 ani, de exemplu și ai avea 15 ani ce-ai face?

Ilișoi: Mi-aș scoate coșuri. Cred că și pentru a doua oară, chiar dacă destinul nu mi-ar fi scos în cale banana care să mă ducă spre jurnalism, tot aici aș fi ajuns.

Mănescu: Dacă ar fi să păstrezi un singur lucru, care ar fi ăla?

Ilișoi: Un dicționar. Dicționarul Explicativ al Limbii Române. E cartea completă, acolo ai totul. Tot ce se poate spune și se poate gândi. Bine, e pus totul așa, vraf, ca o remorcă de cărămizi descărcate în fața unui loc unde uemează să se înalțe ceva. Când eram la cămin, nu prea aveam acces la bibliotecă. Acolo îți dădeau cărțile la întâmplare. Ne duceau la bibliotecă, ne alinia și prima carte pe care o luau din raft, îi revenea primului, a doua, celui de-al doilea și tot așa, chiar dacă tu erai în clasa a III-a și-ți cădea DEX-ul sau un tratat de medicină. Și o dată, la rând acolo, mi-a căzut dicționarul. Eram prin clasa a IV-a. Și mi s-a părut fascinant să citesc dicționarul. Îl citeam cu pasiune, avea multe cuvinte, nu avea epică, morală, personaje, dar neavând alte cărți la îndemână era un exercițiu intelectual la acea vârstă, deosebit, pentru că fiecare cuvânt te arunca de la unul la altul. Era un joc așa, ca bilele de biliard pe masă, era o ciocnire de termeni în capul meu. Mi-am dezvoltat atunci un vocabular deosebit.

Mănescu: Fă un top 3 cărți care ți-au marcat existența intelectuală

Ilișoi: Vă va surprinde: ”Toate pânzele sus” (Radu Tudoran, n.r.). O consider o carte genială prin simplitatea ei, prin bogăția de personaje. Prima oară, am citit-o la o vârstă destul de mică, înainte de asta mi-o citise un bunic. Avea și el patru-cinci cărți acolo și ne citea. Am fost fascinat de povestea aceea (Toate pânzele…), chiar dacă nu prea înțelegeam. După aceea, când am ajuns la cămin, am găsit eu cartea la bibliotecă. A fost un fel de întâlnire destinală cu cartea asta. Mulți spun ”ei, e literatură minoră, pentru copii”. Nu-i adevărat! O să vedeți că literatura asta ”minoră” se citește și peste două sute ani, iar ”marea” literatură de azi, care nu înseamnă nimic, cu ”fonfleuri”, în douăzeci de ani se va stinge că nici autorii n-o să mai știe că au scris-o. A doua carte: ”Un veac de singurătate” (Gabriel García Márquez). La locul trei aș putea lăsa loc să pun mai multe cărți, ”Fructele mâniei” a lui John Steinbeck, de unde m-am și inspirat de m-am dus să mă angajez zilier-culegător la livada de mere din Fălticeni. Apoi, ar mai fi poezia lui Nichita Stănescu pentru o anumită perioadă. L-am citit idolatru pe Stănescu până la vreo 30 de ani. Apoi, l-am descoperit pe Kazantzakis care, prin urieșenia lui, a reușit să împingă în jos mulți autori din preferințele mele. Eu citesc doar din plăcere.

Mănescu: Ce aștepți de la viață?

Ilișoi: Să nu se mai termine!

Finalul întâlnirii cu publicul băcăuan a fost marcat de o la fel de delicioasă ”polemică” pe marginea Poeziei precum și de lectura propriului poem apărut în ultimul număr al revistei de cultură Vitraliu (periodic al Centrului Cultural Internațional ”George Apostu” din Bacău).

A urmat, desigur, sesiunea de autografe și un interviu acordat elevilor de la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor. Pentru aceștia, Viorel Ilișoi a dezvăluit câte ceva din tainele scrierii unui reportaj.

Cartea ”Cele mai frumoase reportaje”, care are 416 de pagini și costă 35 de lei, nu se găsește în librării, putând fi comandată doar de pe site-ul autorului, viorelilisoi.ro.

1 de 11