O sumara incursiune in mediul Internetului demonstreaza cât de apreciate sunt istoriile si imaginile care infatiseaza vechiul Bacau, cu strazile sale, cu gradinile publice si cladirile cu un etaj, cu invalmaseala de oameni din toate clasele sociale.
Un oras fara o istorie majora a evenimentelor, fara mari valente arhitecturale sau sociale, pe care insa ne place sa-l vedem asa cum a fost, de parca am pasi in alt veac, de care ne leaga nostalgii nestiute.
Bacaul e un oras cu bune si rele, cu urcusuri si coborâsuri, care se straduieste cu mari eforturi sa isi depaseasca o anumita limita provinciala. Un oras despre care unii spun ca ar fi avut o cu totul alta evolutie, si sociala si ca aspect urbanistic, daca in vechiul regim nu s-ar fi construit fabrici cu duiumul, precum si cartiere-dormitor, in care au fost stramutati mii de oameni din zonele rurale. Un oras care te poate face sa il iubesti si sa vrei sa ramâi aici.
Vechi de cel putin sase veacuri, Bacaul a fost pomenit mai amanuntit abia in scrierile lui Dimitrie Cantemir si traieste prin marturii savuroase care zugravesc un mediu aflat la intersectia dintre rural, mahala si urban. Ele arata viata asa cum a fost ea, cu ocupatiunile indivizilor, cu bucuriile familiei, cu obiceirile comunitatii urbei.
Iar alaturi de amintirile batrânilor pe care ii mai avem printre noi, toate acestea contureaza imaginea unui târg idilic, cu aer de vesnic secol XIX, tablou din care timpul a sters ce era mai cenusiu si a lasat frumosul despre care ne place sa vorbim uneori. Câteva dintre aceste crâmpeie de viata vi le oferim in aceste pagini ale suplimentului “Accente”, pentru a descoperi, impreuna, si prin ochii lor, lumea fascinanta in care au trait bunicii si parintii domniilor voastre, dragi cititori.
Inedit: O pagina necunoscuta despre Bacaul de altadata
Ovidiu Pauliuc
Transformarile edilitar – urbanistice ale Bacaului în perioada postbelica, care au sters o mare parte din fizionomia vechiului târg, au fost foarte putin surprinse în literatura vremii. O pagina cu o reala valoare documentara a fost descoperita de prof.dr. Lucian Serban în „Arpegii pe Siret”, apartinând prozatorului, eseistului si romancierului Paul Anghel (1931 – 1995), nascut pe meleaguri bacauane, la Racatau (comuna Horgesti). Redam în cele ce urmeaza imaginea Bacaului surprinsa de prozator, contemporan cu marile schimbari din fizionomia urbana a deceniilor 5 si 6.
„Exista o atractie a Centrului si nu ne putem sustrage ei. Tot ce era cândva mai important se petrecea în centru. Existau aici doua artere foarte circulate, cu orar diferit: Centrul si Strada Mare. Strada Mare, din Piata Catedralei, pâna la fosta drogherie Florescu, la colt cu Lecca si Vasile Alecsandri, era marea artera comerciala a târgului, cu pravalii sugrumate una într-alta si aspect de bazar. Se vindeau fierarie, coloniale, opinci de cauciuc, var nestins si stofe englezesti, portelan Rosenthal, olarie neagra de Solont, articole bisericesti, necesaruri de baie.
Taranii, contrar programului comercial, animau ulita înca de cu noapte cu zdravene izbituri de pumni în obloane, prelungind tratativele în jurul unei coase sau a unui chil de cuie pâna pe sub seara, dar respectând cuviinciosi sâmbetele. Spre seara, miscarea înceta aici, transportându-se, în schimb, dincolo, pe cealalta artera, între fosta cofetarie Tudose si Prefectura (exista si o cafenea cu biliard), în Centru adica, unde ruralul nu mai avea acces.
Pe aici se miscau liceele, fetele de la Menaj, subofiterii si trupa de «27» sau «61», tinerele de la fabrica de casânci «Gloria», sau de la croitorii, functionarii necasatoriţi de la tribunal. Profesorii melancolici, cu enigme intelectuale, se plimbau la gara, singuratici, cu câte o carte sub brat – pensionarii preferau hala. Dar acestia erau izolatii, iar cei care-si puteau plati luxul unei birje nu calcau niciodata pe caldarâm. Cele două artere, Centrul si Strada Mare, erau tot atât de despartite una de alta ca si Hudsonul de Potomac. (…) Dar mai lipsea o culoare si fara ea Bacaul n-ar fi Bacau. O culoare care adauga un accent aparte centrului, fiind complementara lui. La Bacau exista, ca si în Amsterdamul negustoresc, un trist si sumbru cartier oriental.
Era de fapt o anexa la Strada Mare, curtea dosnica a ulitei negustoresti, rasfrângerea si prelungirea aceleiasi ulite în grotesc si absurd. Aici nu se putea vinde si cumpara nimic, fiindca nu era nimic de cumparat si de vândut; fiindca saracia atingea absolutul, fiindca deprinderea de a vinde si cumpara se exercitau mecanic, în gol. Dar în schimb aici, tocmai aici se îngramadea pâna la sufocare o populatie guraliva si neostenita, vesela si trista, desperata.
Nu existau câini, nici pisici, dar orataniile de apa si broastele asigurau ziua si noaptea un concert anume, care isi rasfrângea adesea «acordurile» pâna în Centru. Pe aici, pe strada Lecca, veneau si se scurgeau spre ulita pravaliilor carutele taranesti. (…) Mai erau si «pravalii» de alvita, mere murate, maruntisuri si vechituri, unde numai ochiul ager si încapatânat al taranului reusea sa descopere, când nu te asteptai, niscaiva pantaloni ferfenititi «cu vipusca» sau o curea cu catarama.” (Paul Anghel, Arpegii la Siret – itinerar moldav, Editura „Tineretului”, Bucuresti, 1964, p. 121-123)
Prima atestare documentara a orasului Bacau
La 6 octombrie 1408 Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei, acorda, printr-o carte domneasca, unele privilegii, constând în scutiri sau reduceri de taxe vamale („le-am usurat”), negustorilor lioveni, care cumparau, vindeau sau tranzitau marfuri prin Moldova, stabilind sumele de bani care trebuiau platite de acestia la trecerea prin vamile tarii de la Suceava (vama principala), Iasi, Tighina, Cetatea Alba, Bacau, Baia, Moldovita, Trotus, Cernauti, Siret, Dorohoi, Hotin, Roman, Neamt si Bârlad. Acest document atesta pentru prima oara existenta localitatilor Bacau, Cernauti, Iasi si Trotus, orase medievale, care, asa cum demonstreaza, fara putinta de tagada, descoperirile în urma cercetarilor arheologice, existau cu mult timp înainte. De asemenea, sunt mentionate localitati din Tara Româneasca (Braila) si Transilvania (Brasov si Bistrita).
Actul a fost scris pe pergament în limba slavona, cu scrierea semiunciala, cu litere mici, fara spatii între cuvinte. A fost întarit cu pecetea mare domneasca (diametrul de 11 cm) din ceara neagra, care avea în câmpul sigilar simbolul heraldic al Moldovei (capul de bour cu stea între coarne) si legenda „† Pecete Io Alexandru voievod, domn Tarii Moldovei”. Redam câteva fragmente: „Cu mila lui Dumnezeu, Noi Alexandru Voievod, Domn Tarii Moldovei, facem cunoscut si cu aceasta carte a noastra tuturor, care vor cauta la dânsa sau o vor auzi, ca am încheiat cu sfetnicii si orasenii din târgul Liovului si cu tot poporul lor si am facut asezamânt despre vami …
… Iar cine va duce postav la Brasov, la vama principala, în Suceava, de grivna trei grosi, iar în Bacau de grivna un gros si jumatate, iar în Trotus de grivna un gros si jumatate…
… Si spre întaritura tuturor acestora, am poruncit credinciosului nostru, Brateiu logofatul, sa scrie si sa atârne pecetea noastra cea mare catre aceasta carte a noastra.”
Fiind acordat negustorilor lioveni, documentul s-a pastrat în arhiva orasului Lwow si a fost publicat prima oara, cu unele greseli, în anul 1846 în Acty zapad Ross. I, iar apoi de E. Kaluzniacki în Dokumenta moldawskie i multanskie z archiwum miasta Lwowa (1878). În prezent documentul original se pastreaza la Ruskii Muzei din Moscova, de unde am primit o copie, pe care o reproducem.
Prof. Vilica Munteanu
Ctitori si ctitorii – oameni si locuri
Biserica Precista este una dintre cele mai renumite biserici ale orasului Bacau. Având hramul Adormirea Maicii Domnului, biserica este parte componenta a Complexului arhitectonic al Curtilor Domnesti din Bacau. Biserica Maicii Domnului – Precista a fost construita in vremea Sfântului Stefan cel Mare, de fiul sau, Alexandru, fiind sfintita la 1 ianuarie 1491. La data de 1 iulie 1907, Biserica Precista este declarata monument istoric.
Abia in anul 1813 a fost construita o alta biserica in Bacau, Biserica Sf. Ioan Botezatorul, ai caror ctitori au fost Ioan Mocanu si preotul iconom Ioan Moisa, având un cimitir alaturi, azi disparut, unde se gasea mormântul lui Ionica Tautu, autorul proiectului de Constitutie din 1822 si cel dintâi pamfletar român. Spatareasa Soltana Sandu Sturdza, din marea familie a Sturdzestilor, care l-a dat domn pe Ionita Sandu Sturza, ridica Biserica Buna Vestire.
In anul 1841 se inalta Biserica Catolica, cu hramul Sf. Nicolae, ca imediat, in 1845, sa fie zidita Biserica cu hramul Sfintii Imparati Constantin si Elena, având ca fondatori pe boierii Enachi Crupesnchi si Anton Bârzu. Prin subscriptie publica si stradania caminarului Pavalache Cristea si a protopopului Ioan Enache Petrovici este ctitorita intre anii 1848 – 1850 Catedrala Sf. Nicolae, lacas de cult devenit reper al spiritualitatii si credintei bacauanilor. Cu toate ca populatia orasului era destul de mica, 5388 ortodocsi, 1133 catolici, 31 de protestanti, 6122 israeliti si un mahomedan (Gr. Grigorovici – “Bacaul din trecut si de azi”), s-au construit sase biserici, in oras mai fiind câteva sinagogi si o biserica armeneasca, care nu mai exista astazi.
Nici contemporanii nu s-au lasat mai prejos. In ultimii 25 de ani au mai fost ridicate in Bacau alte marete lacasuri de cult, dar cele mai mari si mândre ctitorii sunt si vor ramâne peste timp Catedrala Ortodoxa “Inaltarea Domnului” si Catedrala Roamno- Catolica “Sfintii Petru si Paul”. (Gh.Baltatescu)
Ansamblul BUSUIOCUL
Ansamblul folcloric “BUSUIOCUL” este una dintre prestigioasele formatii artistice din România, care se bucura de o frumoasa popularitate pentru înalta tinuta interpretativa, pentru originalitatea si diversitatea spectacolelor sale. Înfiintat în anul 1973, Ansamblul “BUSUIOCUL” detine un bogat palmares, fiind laureatul unor concursuri nationale ori internationale: Santarem (Portugalia), Hayange, Rennes si Dijon (Franta), Chemnitz (Germania), Gorizia (Italia), Schoten (Belgia), Minsk (Belarus), Matosinhos (Portugalia), Ronda (Spania) si a întreprins numeroase turnee în Italia, Grecia, Danemarca, Suedia, Norvegia.
De 45 de ani, Ansamblul Folcloric “Busuiocul” este condus de maestrul Petre Vlase, un excelent dansator in tinerete, unul dintre marii coregrafi din România, care a invatat dansul de la batrânii satului. “Dansul, esenta lui, in cele mai diferite forme de manifestare, arhaice sau stilizate, grupuri sau perechi, uneori individual, creeaza o legatura, realizeaza o comunicare intre barbat si femeie, intre grupuri si privitori, o comunicare cu Universul, cu anotimpurile, cu stramosii”, explica Petre Vlase. In spectacolele “Busuiocului” au evoluat cei mai mari artisti ai genului din tara, dar cel mai mare, cel mai drag a fost Ion Dragoi.
“Un artist desavârsit, un om extraordinar, cu un talent neegalat pâna astazi.” Din 1992, Petre Vlase, Ansamblul “Busuiocul” organizeaza Festivalul National de Folclor “Ion Dragoi”, in cinstea, in memoria marelui artist bacauan, in colaborare cu Televiziunea Româna. Ansamblul Folcloric “Busuiocul” a devenit emblema a judetului Bacau, cunoscut in toata Europa. “Trebuie sa avem grija de mostenirea noastra culturala, de traditiile noastre. Doar competitia naste si da valoare. Artistul, dansatorul, interpretul are nevoie de scena, de public”, mai arata Petre Vlase. (Gh.Baltatescu)
Primul tren a intrat in Bacau acum 144 de ani
Cu mare fast, consemneaza cronicile vremii, pe 27 decembrie 1870 intra primul tren in Bacau. Tot in acea perioada a fost construita si prima cladire a Garii, data in folosinta in 1873, “o cladire austera cu parter pentru serviciul cailor ferate, politiei si cel destinat publicului calator, iar etajul dotat pentru locuintele de serviciu (sef statie si impiegatii de miscare)”, dupa cum consemneaza Radu Bellu, in lucrarea “Statia CFR Bacau”, Bacau – 2014, Editura Magic Print Onesti.
Construirea liniei ferate Suceava – Bucuresti, Bacau – Piatra, Piatra Neamt – Bicaz a desfiintat practic cea mai veche indeletnicire a moldovenilor: transportul lemnului cu plutele pe Bistrita.
Tot Radu Bellu ne spune ca, dupa doar 20 de ani, cladirea garii devine insuficienta nevoilor de atunci, construita prost si ar fi fost darâmata, fiind ridicata o alta care a rezistat pâna in anul 1981. Bacauanii cunosc evolutia actualei cladiri a Statiei CFR: este din nou pusa la pamânt intr-o noapte, pe 25 noiembrie 1981 si, in numai un an si o luna, noua cladire a Statiei CFR este finalizata si inaugurata pe 4 februarie 1983.
Nu sunt informatii cu privire la primul sef de Gara din Bacau, fiind consemnat Constantin Vanghelescu, intre anii 1899 – 1913. De atunci s-au perindat la conducerea Statiei Bacau nu mai putin de 19 sefi de gara. (Gheorghe Baltatescu)
ATENEU – brandul cultural
George Bacovia a fost si un “facator de reviste”, expresie la moda astazi. In 1915 scoate revista Orizonturi noi, impreuna cu câtiva colegi. Din pacate, din cauza problemelor financiare, revista dispare dupa doar trei numere. Aici publica George Bacovia poezii, proza si recenzii, semnând cu pseudonimele Bob sau Vag. Mult mai matur, ideea unei reviste culturale nu-l paraseste si, in octombrie 1925, impreuna cu fostul lui coleg de scoala (dar si ruda) Grigore Tabacaru scoate, in Bacau, „Ateneul literar“ (apoi devenita „Ateneul cultural“), care va aparea pâna in 1928. Au trebuit sa treaca 60 de ani, pentru ca revista lui Bacovia si Tabacaru sa revada lumina tiparului. Seria noua a Revistei ATENEU apare la initiativa unor tineri scriitori, uniti in jurul lui Radu Cârneci, in august 1964, care va fi redactor sef pâna in 1972. La ora aceea, din redactie faceau parte George Balaita, Stelian Nanianu, secretar general de redactie, în alcatuirea comitetului de redactie intrând Iulian Antonescu, Victor Enasoae, Iulia Halaucescu, Olimpiu Hrisca, Alexandru Radian, Sergiu Adam, Constantin Calin, Mihai Sabin, Ovidiu Genaru, Vasile Sporici (Vlad Sorianu). Revista Ateneu a intrat în istoria literaturii române ca o publicatie care a provocat si determinat aparitia unor remarcabile opere beletristice, dar si a numeroase cercetari asupra creatiei bacoviene concretizate în peste 25 de lucrari ivite în ultimii 40 de ani. Semnificativa a fost apoi instituirea, de catre revista, a Festivalului literar-artistic „George Bacovia”, în anul 1971, eveniment national de ampla rezonanta. În fiecare toamna, Ateneu organizeaza colocviile revistei, pe teme diverse, prilej cu care se acorda si premiile anuale ale revistei.
Carmen Mihalache
Gheorghe Baltatescu
„Seful avea intotdeauna dreptate!”
Administratia, inainte si dupa 1968
„Regiunea Bacau avea, inainte de ’68, opt raioane: Bacau, Roman, Tg. Neamt, Piatra Neamt, Adjud, Tg. Ocna, Moinesti si Buhusi”, arata Petru Enasoae, consilier judetean azi, pe vremuri presedintele Comitetului Judetean de Cultura si Arta.
Consiliul Regional, devenit apoi Consiliu Judetean (CJ), avea in subordine consiliile raionale. Pe urmatoarea treapta se afla Sfatul Popular al orasului sau comunei. In 1968, regiunile si raioanele au fost desfiintate si au aparut judetele, care erau conduse de CJ.
In subordinea acestuia se aflau consiliile locale din orase si comune. „Consiliul Judetean era o structura deliberativa ca si acum, insa doar mima democratia. Seful avea intotdeauna dreptate”, arata Petru Enasoae.
CJ Bacau era organizat pe comisii (economie, industrie, comert, agricultura, invatamânt etc.) si functiona in Palatul Administrativ, ca si azi. In cealalta aripa, care gazduieste acum Prefectura, functiona Comitetul Judetean al PCR. In vârf era prim-secretarul, apoi secretarii, urmati de sefii de sectie (economie, cultura, industrie etc.), sefii de sector si instructorii, repartizati pe sectii si unitati economice.
Cele mai importante erau sectia de propaganda, cea organizatorica si cea economica. Sectiile aveau specialisti, in functie de domeniu: invatamânt, petrochimie, transport etc. „De exemplu, Viorel Hrebenciuc era specialist in statistica. E o poveste ca el raspundea de carburanti”, arata Petru Enasoae. Desi a facut parte din structurile PCR, dupa ’89, Viorel Hrebenciuc a fost numit primar al judetului, functie care s-a transformat, in februarie ‘ 90, in cea de prefect.
Asadar, existau doua structuri paralele, una de stat si alta de partid. Cine pe cine controla? „Deciziile luate de organele de partid erau obligatorii pentru CJ si alte institutii. Daca se dorea o investitie, aceasta era prinsa in lista de CJ Bacau si trimisa la minister, dar numai cu acordul Comitetului Judetean al PCR.”
La Bucuresti, dupa ce era aprobata de minister, ajungea la Comitetul de Stat al Planificarii, iar banii veneau de la buget. Când ii tragea de urechi partidul pe cei din structurile de stat? Când erau reclamati.
„Exista o sectie de scrisori, la care puteau fi reclamati primarii, directorii de unitati, sefii de sectie etc. Cel care facea cercetarea era instructorul de partid care raspundea de unitatea respectiva. Te chema, te intreba, te punea in discutie, iar, daca era cazul, te sanctiona”, arata Petru Enasoae. Te chemau si daca nu era indepliniti indicatorii sau daca apareau fraude, accidente etc. Cât priveste alegerile, „nu erau probleme, exista un singur partid si o singura lista.” (Silvia Patrascanu)
Alexandrina Gainuse a salvat Filarmonica
Cu raportari false, au fost salvate trei investitii. „Era pe vremea Alexandrinei Gainuse. Incepuse construirea Filarmonicii, dar existau probleme si au vrut sa o opreasca. Era facuta doar fundatia, dar ea a raportat ca e realizata si elevatia ca sa o salveze. La fel a procedat cu Piata Centrala si cu Gara: a raportat ca sunt mai degradate decât in realitate, ca nu ofera conditii si ca nu pot fi reparate”, mai explica Petru Enasoae.
Cronologia schimbarii centrului
Dupa decenii in care centrul Bacaului nu dadea nici un semn ca s-ar schiba in vreun fel, au inceput sa apara si noile constructii:
– primul centru comercial, în 1959 (Magazinul „Universal”, astazi „Bacaul”)
– Casa de Cultura a Sindicatelor (1965)
– Hotelul „Bistriţa” (1965)
– Hotelul „Decebal” (1970)
– Complexul comercial „Luceafărul” (1975)
– Hotelul „Moldova” (1980).
Curiozitati
Câteva informatii inedite despre Bacaul de altadata, oferite de prof. Calin Marius Cristian în lucrarea „Viaţa cotidiana în orasul Bacau: 1928 -1935” (Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2011) si redate de prof.dr. Lucian Serban in publicatia electronica www.deferlari.ro:
– în anul 1928, prin licitatie publica, firma Osram primeste din partea primariei o comanda de 50.095 lei pentru livrarea de becuri cu filament, necesare prelungirii liniei electrice de iluminat public. Becurile livrate erau prevazute cu inscripti „Furat de la Primaria Bacau”…
– in 1935 existau în Bacau sase trasuri pentru transportul citadinilor, în conditiile în care în Iasi erau doar patru astfel de mijloace de transport…
– în oras exista în perioada interbelica un hotel numit „La trei paduchi razleti”, cunoscut pe filiera prostitutiei clandestine…
– intrarea în Parcul Bistrita (Gheraiesti) se facea pe la 1931 printr-o superba poarta de stejar. Parcul era împânzit de banci, chioscuri, alei, cabine de plaja si terenuri sportive foarte bine întretinute… (Ovidiu Pauliuc)
Dumitru Sechelariu a reinviat bucuria sarbatorilor traite impreuna
Primii ani care au urmat caderii comunismului au adus multe dezamagiri si multa deruta in rândul populatiei. Sarbatorile vechi nu mai erau bune, sarbatori noi nu avea nimeni curajul sa initieze. In toamna anului 1996, Dumitru Sechelariu, primarul municipiului Bacau, a organizat prima editie a „Zilelor Bacaului”, un eveniment care, fiind indragit imediat de locuitori, a devenit o traditie pentru acest oras. Sarbatoarea a cuprins spectacole de folclor si muzica pop, competitii sportive, expozitii, simpozioane si târguri la care au fost prezenti zeci de mesteri populari din toate judetele Moldovei. De atunci, la fiecare inceput de octombrie, bacauanii redescopera ce frumos e sa se intâlneasca in inima orasului lor si sa se bucure impreuna.
„Dar flasneta? Dar biletele de papagal?”
Amintiri de la iarmarocul de Sfântu Petru
Pe vremuri, „bâlciul ea bâlci, avea lanturi, barci si chioscuri cu dulciuri, povesteste Virginia Tutuianu. Veneau Vasilache si Marioara si ne incântau cu glumele lor, trupe de teatru si dresori de animale… Era frumos, ce mai!” Vârstnicii de la Centrul „Dr. Stefan Ciobanu”, mai toti trecuti de 70 de ani, sustin ca bâlciul de Sf. Petru era ceva special. De fapt, se numea iarmaroc, arata prof. Maria Maciuca. Trasurile erau vopsite proaspat, in culori vii, iar carutele, impodobite cu covoare. In sectorul pentru animale, adultii negociau pretul, iar copiii alergau. Separat era sectorul de divertisment.
Aici erau chioscuri cu dulciuri, tarabe cu inghetata de vanilie si zmeura, aici gaseai vata pe bat, turta dulce, castele de zahar ars. Pe urma, „erau acele iujuri, scrânciobe mari, cu lanturi, in care se dadeau tinerii”, povesteste Maria Maciuca. Grozav ii uimeau pe cei mici, care sunt acum septuagenari dar tot le stralucesc ochii când povestesc, animalele exotice: crocodili, serpi, camile. „La iarmaroc am vazut prima data in viata mea un elefant”, spune, cu pasiune, prof. Maria Maciuca, retraind emotia descoperirii.
„Cânta fanfara si ne placea!”
Vârstnicii isi mai amintesc de parfumul gogosilor pudrate cu zahar, „la care erau niste cozi infernale”, de siropul de trandafiri si de braga rece, tare buna in zapuseala verii. „Dar flasneta? Dar biletele de papagal?” Maria Grumeza parca vede aievea carutele incarcate cu tinerii imbracati curat, in costume populare, care veneau din satele invecinate sa se distreze la iarmaroc. „Asa se traia atunci! Oamenii stiau sa se bucure”, spune ea. Munceau poate mai mult, dar râdeau din toata inima. Era un praf de nu te vedeai, dar lumea era vesela, cânta fanfara si ne placea!”
Mai ales ca bâlciul tinea doua saptamâni. Totusi, „sarbatoarea cea mare era pe 29 iunie, iar a doua zi totul era strâns, plecau la Roman”, sustine, Maria Grumeza. Era post, dar in iuresul acelor zile lumea uita si mânca mici, fleici, cârnati, tot ce sfârâia pe jar si scotea fum. N-au uitat nici marfurile aduse de negustori – pitici din ipsos, ingerasi, casete din scoici, cocosei din lut care fluierau etc. -, roata norocului si tarabele cu bricege si cutite.
„Ma dadeam pâna la clopotei”
Bâlciul de Sf. Petru se organiza, pe vremuri, pe Câmpul Postei, unde acum e Selgros. „Noi stateam aproape, pe Aprodu Purice, si toata ziua fugeam acolo, marturiseste doamna Virginia. Furam bani de la mama, din sertar, si ma dadeam in barci pâna la clopotei. Când m-a prins mi-a dat o bataie buna, dar a doua zi m-a dus tata la bâlci. Când luam coronita imi cumparau tot ce doream.” Unii cereau bani pentru scrânciobe, altii pentru dulciuri. „Intr-un an am mâncat atâta inghetata incât m-am imbolnavit si m-au internat la Spitalul TBC, isi aminteste Maria Maciuca. Doua saptamâni am stat la pat.” Când au mai crescut au descoperit alte bucurii.
Clarisa Apetrei invata la Liceul de Fete si se ducea la bâlci cu un baiat de la Pedagogic: „Prietenia nu era ca acum, nu indraznea nici sa ma tina de mina.” Si Grigore Ilies afirma ca Sf. Petru era o sarbatoare deosebita. Mai tine minte si azi cum cercetau curiosi, el si prietenii lui, toate tarabele, dar si o poveste de dragoste traita alaturi de Mariuca in „righinspil”, roata mare, in care „o rasuceam si ii dadeam drumul”, iar fata râdea si tipa. Si pentru ca era sarbatoare, iar Bacaul se umplea de lume, negustorii evrei care aveau dughene pe Strada Mare aduceau marfuri noi: matasuri, camasi, palarii, pantofi, papusi. E adevarat, s-au dus acele zile, cu jucariile si jocurile lor, dar au ramas amintirile si ceasurile de dulce tihna in care le deapana… (Silvia Patrascanu)
Bacaul si cârciumile: arc peste timp
Culese de prin documentele vremurilor apuse, dar totusi atât de actuale: simbioza român – cârciuma, anii 1900-1902, studiul de caz Bacaul si satele învecinate:
Bacău:12.675 suflete, 35 cârciumi;
Domniţa Maria: 290 suflete, 6 cârciumi;
Podul de Fier: 60 suflete, 6 cârciumi;
Rusi: 712 suflete, 6 cârciumi;
Gheraiesti: 101 suflete, 3 cârciumi. (www.deferlari.ro)
Hram la Biserica Sfântii Petru si Pavel din Parcul Cancicov
Crestinii ortodocsi din parohia Sfintilor Petru si Pavel se pregatesc cu multe zile ininte de celebrarea parintilor spirituali ai orasului. “In perioada de dinaintea sarbatorii, biserica a rânduit pentru cei doi apostoli post si rugaciune, timp in care enoriasii se spovedesc, postesc si fac milostenii. Seara vin la rugaciune, ziua participa la slujba. Dupa Slujba, mergem la Casa Praznicala unde pomenim pe cei vii, care isi serbeaza onomastica si apoi pe cei morti. Fiind Hramul Bisericii, credinciosii primesc un colac, o placinta cu mere si un pahar de vin, dupa care merg in familie, cu rudele si prietenii pentru a sarbatori impreuna”, ne spune preotul paroh Emil Grosu, de la Biserica Sfintii Petru si Pavel din Bacau, singura din municipiu care poarta acest hram. Este vorba de Biserica din Parcul Cancicov, de lânga Spitalul Municipal, construita in anul 1934, de Ana si Pavel Cristea, Costica si Elpilada Burchi, administratori ai Spitalului, cu sprijinul personalului medical si al enoriasilor. Biserica a fost inchisa dupa anul 1949 si redeschisa, refacuta, dupa Revolutie. Este o mica bijuterie arhitectonica, pictata de Jan Dumitrescu.
Liturghie Solemna la Catedrala Sfintii Petru si Paul
Si crestinii romano-catolici din Parohia Sfintii Petru si Paul din Bacau intâmpina marea sarbatoare, participând inainte cu trei zile la Sfânta Liturghie (trei pe zi), unde se roaga pentru ca patronii bisericii sa-i ajute sa se pregateasca spiritual. “Este un program de Spovada, in vederea primirii Sacramentului Impartasaniei. In Ziua Sfintilor, de la ora 11, se desfasoara Sfânta Liturghie Solemna a hramului, la care participa, pe lânga preotii din Parohie si preoti invitati din alte parohii, preoti fii ai orasului. Este o mare sarbatoare a spiritului, la care participa un numar mare de credinciosi” ne-a spus parintele Marius Dumea, vicar al Parohiei Catolice “Sf. Nicolae” din Bacau. (Gheorghe Baltatescu)
Centrul Bacaului de altadata
Ovidiu Pauliuc
Pasionat cercetator al amintirilor despre urbea Bacaului, profesorul dr. Lucian Serban a scos la vedere multe amanunte despre locurile pe care le strabatem in goana cotidiana si ne indeamna sa ne oprim o clipa si sa ne transpunem in vremurile de odinioara pentru a le simti aroma. Iata, asadar, câteva insemnari culese de prof.dr. Lucian Serban despre vechiul târg al Bacaului:
„Daca Strada Mare era locul care îti dadea legitimitate daca erai negustor, pravalias ori meserias cu oarece faima, Centrul era locul de întâlnire a tuturor celor care doreau sa fie vazuti din diferite motive. Era o ridicare la scara a traditionalei «bataturi a satului» unde nu se mai adunau oamenii la joc, ci la vedere.
Rituala plimbare pe centru a familiilor asezate, functionari la stat ori oameni care traiau aventura existentei pe cont propriu, începea de la Gradina Publica, de fapt, de la «Foto Marcel», un atelier fotografic venit din alta lume, unde se executau fotografiile de familie ori ale perechilor nuptiale, care, obligatoriu, îsi faceau stagiul în vitrina, un fel de agenda mondena sui-generis, si se termina la poarta Parcului. Parcursul era intrerupt de momente de adastare în dreptul anumitor vitrine ori cu intrari prelungite în cofetaria de lânga cinema «Timpuri Noi» sau în beraria de lânga amintita cofetarie. În anii ’50-’60 în oras erau doua vechi cinematografe, «Fantasio», asezat acolo unde astazi se afla terasa hotelului «Decebal» si «Timpuri Noi», plasat cam în fata teatrului.
Aceste sali faceau parte din zestrea culturala interbelica, la ele adaugându-se cinema «Muncitorul», cel mai elegant dintre toate, si «Ion Creanga» de lânga Gara C.F.R. Pentru populatia de atunci a Bacaului, cam 40.000 de locuitori, atâtea cinematografe erau un semn de prosperitate intelectuala, mai cu seamă ca nu era chiar atât de usor sa cumperi bilete, mersul la film fiind un semn de prezenta publica. De la film se mergea la restaurant sau la cofetarie, în functie de vârsta si de buzunar. Dar plimbarea pe centru, mai ales în ziua de duminica, însemna un act de prezenta publica aproape obligatoriu si cu siguranta ritualic.
Plimbarea avea anumite reguli nescrise dar cunoscute de toate persoanele. Între ele se afla si aceea ca duminica dupa-amiaza centrul apartinea militarilor în termen si servitoarelor, dar numai pâna la ora cinci, iar de la cinci la sapte se plimbau elevii de liceu. De la ora sapte începea promenada familistilor ori a viitorilor candidati la pozele de nunta de la «Foto Marcel»”. (Eugen Uricaru – Centrul, în suplimentul lunar de cultura „Meridian 27”, nr.6/2006)
Prima Biblioteca Publica in Bacau
Prima mentiune documentara cu privire la infiintarea unei biblioteci publice in Bacau o gasim in statutul “Societatii Oamenilor carii scriu ceti”, infiintata in 1884, ale carei obiective merita a fi retinute: a) A starui pentru ca poporul sa invete carte; b) A incuraja cu ajutor copiii ce se disting prin scoli; c) A incuraja industria, agricultura, toate industriile etc, iar la litera f gasim A forma o biblioteca pentru usul general al publicului.
Cine erau autorii acestui demers revolutionar pentru acea vreme? Ii numim aici pe Gheorghe (Iorgu) Sturdza, devenit primar, fiul beizadelei Costache Sturdza (cel mai bogat boier din tinutul Bacaului) si nepot al domnitorului Ionita Sandu Sturdza, dar si pe prof. Panaite Topliceanu, Stefan Constandache, N. Corivan, directorul Gimnaziului “Principele Ferdinad I”, N.I. Bibire, directorul Scolii primare nr. 1 baieti, C. Tulburi, avocat, fost primar, D. Giosanu, proprietar, Garabet Cristi Ovanez, comerciant. Primar si deputat, presedinte de acum al Societatii “Cultura”, Gheorghe Sturza face toate demersurile legale si de suflet, astfel ca la 17 ianuarie 1893, se voteaza infiintarea bibliotecii in localul Primariei, cladirea din fata Hotelului Decebal, insa inaugurarea a avut loc pe 27 iunie 1893, ora 3 p.m.
Cea mai importanta donatie o face primarul Gh. Sturdza, “vin a oferi Bibliotecii Publice din acest oras Bacau, fondu cartilor ce posed, ca cei cari nu stiu sa poata invata, iar cei care stiu ceva, sa se poata perfectiona, cu aceasta conditie ca acel fond sa poarte numele «Beizade C. Sturdza»”, dupa cum este consemnat in lucrarea: “Bibliteca Publica Bacau – Centenar – 1893-1993”, semnata de Marilena Donea, Ioan Lazar Paraschiv si Radu Stoian.
De aici si actuala denumire a Bibliotecii judetene Bacau. Donatia se ridica la 4000 de lei. Primul bibliotecar a fost numit de primar in persoana lui Neculai Paraschiv, fost registrator – arhivar la Primarie, care va indeplini aceasta functie pâna la 1900. Biblioteca era deschisa in fiecare zi, de la 7-10 seara. Din 22 decembrie 1894, noul primar Costache Radu aproba imprumutul la domiciliu, incepând si necazurile, deoarece, ca si acum, unii “uitau” sa le mai inapoieze, fiind nevoie de interventia “politaiului”. In doar câtiva ani, fondul de carte al bibliotecii a ajuns la peste 1000 de unitati. (Gheorghe Baltatescu)
Navala si buluc la teatru
Prima reprezentatie teatrala in Bacau are loc acum 166 de ani, mai precis pe 20 ianuarie 1848, in interpretarea unui grup de tineri bacauani. Initiatorul acestei premiere a fost clucerul Alecu Vilner, care ii invita pe toti care “puteau da doi sorcoveti de scaun si mai mult dupa filotimia fiecaruia”. Spectacolele de teatru sunt organizate pe unde se poate, trupa neavând sediu. In ziua in care actorii isi programau un spectacol, toate sindrofiile din oras se amânau.
Cuceriti de actori, 41 de bacauani de vaza il investesc, in 1852, pe culcerul Alecu Vilner cu un act marturisitoriu pentru organizarea si conducerea unui teatru local, insa Casa Sfatului orasenesc nu raspunde afirmativ la cererea de a se acorda o subventie, cu toate acestea bacauanii continua sa cultive pasiunea pentru teatru, astfel ca “De la boer pina la gospodarul tacut de prin mahalale, nivalira la teatru”, ne spune Costache Radu, ziarist, dramaturg si primar al Bacaului.
Teatrul se facea prin case particulare, in curti, “in baratci de scândura”, pe maidane, abia in 1858, isi tine reprezentantii in sediul Ispravniciei tinutului.
Daca Primaria a ramas surda la solicitarile actorilor si ale cetatenilor pentru a subventiona teatrul, se gaseste un Mecena, in persoana lui Neculai Dragoianu, care, in hotelul propriu deschide, in 1874, o sala proprie pentru teatru, astfel ca in serile când se juca teatru “imbulzeala era asa de mare, incât se facea apel la Politie de a opri lumea ca nu mai era loc…” (Cotache Radu)
Abia in 1876, noul primar Hociung acorda o subventie de 2500 de lei, insa nu din dragoste de teatru, ci pentru actrita Maria Moruzan, care-i va deveni sotie.
In 1889, hotelul lui Neculai Dragoianu, in care se afla si teatrul, cade prada flacarilor, astfel ca din 1895 se deschide o sala de teatru in Palatul Municipal, actualul sediu al Prefecturii judetului Bacau.
In 1929 este inaugurat palatul Marasti care va gazdui un hotel, un teatru si un cinema. Aici functioneaza acum TEATRUL MUNICIPAL „BACOVIA”. Eleganta salii si impecabila sa acustica, fotoliile tapitate cu plus grena, lojile aurite, o cupola albastra care avea sa fie repictata de Nicu Enea, candelabrele si multe altele ofereau si ofera teatrului o deosebita eleganta. (Gheorghe Baltatescu)
Prin ruinele industriei bacauane
De douazeci de ani, Bacaul se afla intr-un proces continuu de dezindustrializare, fara perspective de redresare. Dintre intreprinderile aflate cindva in functiune, unele infiintate inca din veacul XIX, putine sunt cele care au supravietuit, iar acestea si-au restrâns mult activitatea.
In ultimii 20 de ani, din industria Bacaului au disparut Bere Lichior Margineni (unul dintre cei mai importanti producatori de bere din România), Prolabac (unul dintre cei mai mari procesatori de lapte), Letea (unicul producator de hârtie de ziar din tara si chiar din sud-estul Europei), Amurco, Robinetele Industriale, Pobac, Asco, Elbac, Masini Unelte.
In locul lor sunt acum ruine sau centre comerciale, iar aceasta reorientare a profilului economic se traduce in indicatori economici care ne-au pus in postura de emigranti, someri sau supravietuitori cu lefuri de mizerie.
Dintre ruinele fostei industrii razbat inca la suprafata câteva intreprinderi supravietuitoare, precum Agricola, Aerostar, Pambac, unde spiritul privat a fost valorificat optim. (Ovidiu Pauliuc)
A fost odata „23 August”…
Mai intâi a fost „Stadionul Bacauan”. „Cel mai complet stadion din Moldova”, daca e sa dam crezare cronicarilor vremii. Situat pe bulevardul Victoriei, „Stadionul Bacauan” a gazduit in anii ’30 inclusiv un meci contra campioanei Ripensia.
Apoi a venit rândul arenei din Parcul Libertatii. Acolo unde Cretea batea loviturile de la 11 metri de la marginea careului mare. „Lasa, dom’le, ca trag de aici! Ce mi-e 11, ce mi-e 16…”, exclama atacantul bacauan, spre disperarea arbitrilor. Si a portarilor adversi, carora le dadea gol dintr-un penalty executat de la 16 metri.
Alte timpuri; erau anii ’50. Anii in care 8000 de microbisti se inghesuiau pe „Letea” (cum or fi incaput, oare?) pentru a o vedea pe Dinamo Bacau invinsa de CCA (viitoarea Steaua) cu 8-0! Pentru ca Bacaul sa aiba, in sfârsit, un stadion de Divizia A, trebuie sa asteptam deceniul sase. Si insistenta lui Aurel Calimandric, unul dintre demnitarii locali ai PCR-ului din acele vremuri. Se va numi „23 August” si, de-a lungul anilor, va cunoaste mai multe modificari, dar si mai multe denumiri: „Nicolae Paduraru”, „Dumitru Sechelariu”, „Municipal”.
Daca actualul „Municipal” are un viitor incert, in schimb fostul „23 August” are un trecut bogat. Aici a jucat Bacaul cu Arsenal Londra, in turul patru al Cupei Oraselor Târguri, Europa League de azi. Un meci incheiat cu victoria „tunarilor”, cu 2-0, un meci care a bubuit; la propriu. La pauza, la 0-0, a explodat o sticla cu carbid adusa, pe post de petarda, de un spectator ce a luat apoi drumul spitalului.
„Când jucam acasa, veneau 15-20.000 de oameni sa ne vada. Aproape un sfert din oras. Iar adversarii aveau viata grea, mosule”, povestea, peste ani, regretatul portar Aristica Ghita. Aici, pe „23”, au jucat toate vedetele României. De la Dobrin, Dinu si Balaci, pâna la Hagi, Gica Popescu si Mutu. Aici a venit in 1987 si nationala olimpica a Danemarcei, cu Schmeichel, Vilfort si Bartram, adica oamenii care, cinci ani mai târziu, cucereau Campionatul European.
Si tot aici si-a facut incalzirea Werder Bremen in drumul spre cucerirea Cupei Cupelor. In 2001, la initiativa primarului de atunci, Dumitru Sechelariu, stadionul bacauan a devenit primul din Moldova dotat cu instalatie de nocturna. Si cu toate locurile pe scaune: 17.500. Si uite asa se inchide cercul: de la „cel mai complet stadion din Moldova”, cum scriau jurnalele in anii ’30 la „cel mai modern stadion din Moldova”, cum se minunau toti la inceputul anilor 2000. Acum, „Municipalul” bacauan continua sa-si minuneze (putinii) vizitatori: a ramas fara gazon, fara scaune, fara identitate. Si, din pacate, fara fotbal! (Dan Sion)
Transportul urban de calatori în 1930
Câteva spicuiri savuroase din „Regulamentul municipal pentru transportul calatorilor cu autobuze” elaborat de Servicul tehnic din cadrul Primariei Bacau in primavara anului 1930, mentionate de prof.dr. Lucian Serban: “Pe linia I (gara – Podul de fier) autobuzele vor sosi la gara cu 15 minute înainte de plecarea trenurilor si cu 5 minute înainte de sosirea lor.
Pe cele doua linii (I – gara – Podul de fier, II – Parcul municipal Bistrita de la Gheraiesti la fabrica Letea), concesionarul poate utiliza minimum 4 autobuze, doua pe fiecare linie. Autobuzele vor avea caroseria de tip tramvai, cu minim 16-20 locuri fixe, comode. În locurile indicate prin placarde, stationarile sunt obligatorii.
Placardele vor fi însemnate pe ambele parti cu anuntul «Statie de auto-taxi», cu indicarea sensului în care merg autobuzele (…) Autobuzele vor opri de câte ori li se va face semn pentru coborâre, de catre calatori. Atunci când vor fi locuri libere, autobuzele vor opri la toate semnele de urcare; personalul autobuzelor poate refuza accesul celor cu tinuta necuviincioasa. Fiecare pasager are voie sa duca cu el numai bagajul ce-l poate tine in brate, fara a incomoda pe vecin; pe linia I, bagajele vor putea fi transportate pe acoperamânt. În timpul calatoriei este interzis fumatul, aruncatul hârtiilor, accesul animalelor – cu exceptia pasarilor tinute în colivie sau a câinilor mici, de lux, ce pot fi tinuti în brate”.
Alte prevederi din regulament stipulau obligatia de a elibera, la cerere, abonamente cu reducere de minim 20% pentru elevi si muncitori, vestimentatia obligatorie a soferilor (uniforma, sapca, numar de ordine), starea de intretinere a mijloacelor de transport („stare de curatenie perfecta”, curse „bine încalzite” în sezonul rece).
Să adăugăm faptul că traficul auto băcăuan era completat de nu mai puţin de 125 de autoturisme înregistrate în 1936 la Poliţia municipiului Bacău… (Ovidiu Pauliuc)
Bacaul vazut prin ochii unui bacauan
Roxana Neagu
Viorel Roman este bacauan. S-a nascut in vara lui 1939 si a copilarit pe strada Fabricilor, zona unde acum este un „magazin mare, in locul fabricii de confectii”. Insula de Agrement era atunci Lunca Bistritei, pe care veneau plutele cu lemn. Apoi strada s-a transformat in Tabacarilor, pentru ca se ridicasera 4 tabacarii acolo. Erau ale evreilor si nemtilor.
„Cunoscuta era Tabacaria Clein, cea mai mare, care a adus specialisti din Germania pentru a o ridica. Atunci, in Bacau, erau si multi evrei, basarabeni, nemti. O parte dintre ei, la nemti ma refer, s-au indragostit de românce, de bacauance, si au ramas aici.
Printre ei a fost si bunicul meu, Heinerich Filip. Tot un neamt avea si fabrica de incaltaminte, unde a fost Partizanul, iar casa in care a locuit este acum Curtea de Conturi. Nemtii iubeau copiii. Ne dadeau mereu dulciuri, de dorul propriilor copii”, isi aminteste, cu drag, domnul Roman.
Apoi au venit rusii, in august 1944. Intr-o zi, vreo 10 dintre ei au intrat in curtea lor, calare si cu pistoale in mâna, si au cerut ceva in limba rusa. „«Davai ofiter român» spuneau. Se refereau la tatal meu, care deja era mort la Cotu Donului. Era ofiter la Cavalerie. Bunica si mama erau doua vaduve. Mama avea atunci 27 de ani, cu trei copii. Nu ne-au facut nimic, numai ca la plecarea lor mama nu si-a mai gasit niciodata ceasul de mâna pe care il primise cadou de nunta de la tata …”
Atunci a vazut, copil fiind, cum nemtii care nu au reusit sa fuga erau executati pe pod la Serbanesti, iar cadavrele erau preluate de Primarie. „Unde au fost ingropati toti acei nemti executati? Nici acum nu se stie ..” Dupa plecarea rusilor au venit comunistii…
Copii cu gheaba in fata
„Eram dupa razboi, rememoreaza, tara era plina de copii orfani. Dar nu au fost lasati de izbeliste. S-au infiintat imediat orfelinate si scoli profesionale, unde se invata o meserie.
Toata strada Lecca, fosta Aroneanu, acum Alexandru cel Bun, era ocupata numai de evrei. Apoi a venit seceta si foamea. La oras era cel mai greu. Mama vindea haine pentru faina si malai.
Noi, copiii, desfaceam grasimea de pe matele ce se aruncau de la abator si o vindeam evreilor care faceau sapun. Apoi, cautam lemne de pe Bistrita, dar si oase care ajungeau la fabrica din Sascut…”
In acea vreme, in Bacau erau doar 5 scoli si o populatie de circa 50.000 de locuitori. „Eu invatam la Scoala 3, acum «Spiru Haret». Era scoala de baieti, iar vizavi, unde e Liceul Alecsandri acum, era scoala de fete.
La terminarea cursurilor ni se dadea o masa calda. Trebuia insa sa avem noi farfuria, de fapt un castron de tabla, pe care il purtam mereu cu noi, dar in fata, pe sub bluza. Asa ca toti copiii eram ghebosi, numai ca aveam gheaba in fata. Mai primeam in pauza mare o felie de pâine cu marmelada, iar vara, câte un litru de lapte facut din lapte praf…
Eram saraci, dar cinstiti, oamenii erau civilizati, Bacaul avea o viata culturala frumoasa. Eu la 14 ani jucam in piese de teatru, erau camine culturale, brigazi artistice, biblioteci, spectacole cu sali pline …Si da, Bacaul a avut o istorie. O istorie frumoasa!”
E istoria de altadata a Bacaului. Orasul care anul acesta implineste 606 ani de la atestarea documentara. Un oras care te face sa-l iubesti…
